SPIRU VERGULESCU in ziarul "BURSA" Vineri 29 august 2009
„Spiru Vergulescu, un pictor la 75 de ani”
Memoria pictorilor care pleacă este, cel mai des, condamnată. Dacă cineva deţine un depozit semnificativ de creaţii ale acestuia, de cele mai multe ori se grăbeşte să le pună pe piaţă, producînd un fel de inflaţie care duce la scăderea cotei. Memoria sa este ţinută în viaţă cît există depozitul, poate şi după, dacă se mai fac cîteva noutăţi, în maniera maestrului, că e piaţa încălzită. Există şi cazuri în care moştenitorii, în fizic sau doar morali, nu văd totul ca pe o afacere complicată, în care nişte obiecte trebuie transformate în cît mai mulţi bani, şi atunci memoria artistului devine un fenomen cultural. Rareori mediul intim al creaţiei este păstrat in situ, graba evacuării şi recuperării imobiliare distrugînd iremediabil resorturile fine şi atmosfera atelierelor, cele care explică cel mai clar şi cald o operă artistică. Deocamdată nu am nici o ştire de vreun atelier transformat în templu al memoriei unui artist plastic, la plecare acestuia dintre noi şi lucrările sale.
Pictorul Spiru Vergulescu este o memorie luminoasă, aşa cum i-a fost şi pictura. Cînd îi evoci numele, cunoscătorii se simt datori să evoce o amintire cu Spiru şi, întotdeauna, şi Gunka Vergulescu. Amintirile sînt, mai mereu, simple, adevărate, directe, pline de lumină. Şi-i amintesc colecţionarii şi iubitorii de artă, criticii şi cronicarii de artă, prietenii de tot felul, oameni cu care a lucrat la realizarea unor proiecte deosebite. Pompilia Dumitrescu a început să cumpere pictură de Spiru Vergulescu acum mai bine de un sfert de secol. L-a descoperit pe simeze şi, în timp, a construit o colecţie de excepţie, poate cea mai tare în Spiru Vergulescu, dar minunăţia faptei vine şi din aceea că a colecţionat, o viaţă întreagă, preţ de mai multe averi, numai Spiru Vergulescu. La Bucureşti, colecţionarul şi maestrul spaţiului virtual, Karlfried Patzelt, împreună cu Pompilia Dumitrescu şi pictorul Mihai Potcoavă, prieten şi admirator al maestrului Vergulescu, i-au făcut un site aproape complet, cum mi-aş dori despre fiecare dintre artiştii despre care scriu sau doar pomenesc. Slătinenii au ştiut cel mai bine să îi cinstească memoria, în oraşul său natal funcţionînd o grădiniţă de copii cu numele pictorului, o secţie bogată şi frumoasă la Muzeul Judeţean din Slatina şi, mai ales, casa memorială “Gunka şi Spiru Vergulescu”, refăcută chiar de artist pe locul şi după chipul casei natale. Cu puţini ani în urmă, Dan Eugen Dumitrescu a scris volumul “Un învingător, pictorul Spiru Vergulescu” iar singura monografie a artistului a fost realizată, în 1986, de Victor Ernest Maşek. Ţin să menţionez neapărat în această pseudobibliografie sau prea repede trecere în revistă a celor legate de memoria artistului şi clipurile video în care apare pictorul Vergulescu, postate în universul internet de pictorul Vasile Mureşan Murivale.
Pe piaţă şi în licitaţii, picturile lui Spiru Vergulescu sînt apariţii foarte rare şi chiar dacă a fost vorba de piese deosebite, preţurile au fost departe de cota reală sau de preţurile din vremea artistului.
Viaţa lui Spiru Vergulescu a fost una de roman, deloc uşoară, deloc comună. S-a născut acum 75 de ani, în ziua de 13 septembrie, la Slatina, într-o familie simplă, mama sa fiind nevăzătoare. De la doi ani a fost crescut, la Bucureşti, de “mama Aglaia” şi soţul ei, fratele mamei. Înclinaţia sa spre desen şi pictură a fost cultivată de această femeie minunată, care i-a îndrumat paşii şi l-a susţinut. Se recunoştea desenînd de la trei ani şi declarînd pictura ca ţel de viaţă la numai 10 ani. Rememorînd şi descoperind paşii care i-au împlinit destinul, îşi amintea cum a admirat munca la şevalet a unui pictor, în spaţiul urban periferic al Bucureştiului, pentru a descoperi, mai tîrziu, pînza realizată atunci într-o expoziţie, artistul căpătînd şi el numele lui Lucian Grigorescu. Părinţii nu au fost de acord cu intenţia adolescentului dar şi-a impus voinţa şi chemarea, inclusiv printr-un fel de grevă, un refuz de a învăţa o altă meserie decît pictura. În aceea perioadă a început şi prietenia de excepţie cu profesorul Ion Iacob, care l-a ajutat de mai multe ori, ca un adevărat părinte, şi în prezent trăieşte, împreună cu doamna sa, Alexandrina Monteoru, retras în linişte, printre tablourile şi amintirile cu pictorul Vergulescu.
A făcut şi liceul, numit Şcoala medie tehnică de arte plastice, şi facultatea de artă, în Bucureşti. Între 1955 şi 1961 a făcut cursuri de pictură monumentală şi apoi la secţia de pictură de şevalet la Institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu”, iar profesori i-au fost Catul Bogdan, George Lowendal, Ion Popescu Negreni şi Paul Miracovici. Era student încă, în 1959, deci acum exact 50 de ani, cînd a cunoscut-o pe Gunka, şi ea studentă, la Conservator. Venise din Bulgaria să caute leac pentru lumina ochilor pe care, însă, o pierduse pentru totdeauna. Tînără, de o frumuseţe rară şi foarte sensibilă, Gunka a devenit jumătatea creatorului Spiru Vergulescu pentru toată viaţa. În arta şi fiinţa sa, au fost mereu cei doi şi numai ei doi. Mărturiile şi amintirile ni-i arată numai împreună, este singura femeie din arta sa, singurul chip, singura lumină.
După 1989, cînd avea 55 de ani, vîrsta marii maturităţi, Spiru Vergulescu s-a aruncat în mari proiecte, pe care revoluţia le eliberase. Redescoperă locul unde fusese casa natală, la Slatina, şi o reface pentru a-i fi leagăn şi al bătrîneţii. Ulterior o donează, cu multe lucrări personale, oraşului natal, aici funcţionînd cu tot respectul urbei casa-muzeu “Gunka şi Spiru Vergulescu”, inaugurată acum trei ani, la ultima aniversare a pictorului. La muzeul local, judeţean, reuşise să determine constituirea unei secţii Spiru Vergulescu, dar şi una dedicată celuilalt mare pictor din judeţ, Ion Popescu din Negreni – Olt. A muncit direct şi fizic pentru toate aceste realizări care fac din municipiul Slatina deţinătorul unei adevărate comori artistice, ce nu a văzut Micul Paris, de fapt departe tare de lipsa totală de semne despre Spiru Vergulescu din partea oraşului pe care l-a pictat cu atîta pasiune, o viaţă întreagă. Pe scurt, în Bucureşti nu se află nici secţie, dar nici casă memorială Spiru Vergulescu, ci numai iniţiative private, colecţii de suflet şi o recentă placă comemorativă pusă la intrarea în blocul din centrul Bucureştiului unde au locuit cei doi Vergulescu, şi acum doar Gunka.
Şi, totuşi, luni, pe 31 august, la 5 seara, se deschide o expoziţie retrospectivă şi comemorativă dedicată pictorului Spiru Vergulescu, ca petrecere la împlinirea a trei sferturi de veac de la naşterea sa. Am scris aici despre viaţa artistului dar nu am formulat o vorbă despre arta sa, sperînd că se va vorbi mult cu această ocazie. Pictorul nu este şi nu va fi prezent, ne-a părăsit acum doi ani, după alţi trei de suferinţă. Lipsa sa este la fel de tînără cum declara că se simte cînd a împlinit 70 de ani. Se reunesc, cu această ocazie, prietenii pictorului şi ai artei sale dar, de fapt, se petrece întîlnirea picturilor pe care aceştia le deţin, este o reuniune a picturii lui Spiru Vergulescu, venind din casele celor care o iubesc.
Ziarul „Bursa” nr. 167 vineri 28 august 2009 Marius Tiţa