Album despre Gabriela CULIC
http://www.e-galerie.ro/main.php/v/Culic+Gabriela/
http://www.gabriela-culic.com/
http://sensotv.ro/arte/Clipa-de-arta-2595/intre-zi-si-noapte-de-gabriela-culic#/0
http://www.modernism.ro/2013/02/22/broadway-gallery/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+modernismro+%28Modernism%29
http://www.nyartsmagazine.com/c/gabriela-culic
http://levurelitteraire.com/gabriela-culic/
Gabriela CULIC
• 2003 Universitatea Nationala de Arte Bucuresti, sectia Pictura
Profesori / Tudor Nicolau, Teodor Moraru, Petru Lucaci
Selectie expoziţii personale
• 2022 - Muzeul de Arta Vizuala Galati, « Calauza », curator Eduard Costandache
• 2020 - Galeria Elite Art ~ UNESCO, curator Alexandra Mirica
• 2020 - ARCUB, expozitie multimedia « Lucrurile se intampla in alta parte », curator Malina Ionescu
• 2019 - Galeria 1001 Arte, expozitie multimedia, «Lupii mă învață să mă îmbrac singură », curator Cristian Cojanu
• 2019 - ICR Bucuresti, expozitie multimedia «Așa este, dacă vi se pare», curator Malina Ionescu
• 2018 - Kunst Klinger Contemporary Gallery Viena, curator Fabio Gianesi
• 2018 - Galeria 1001 Arte, « Leave The Light On », curator Cristian Cojanu
• 2018 - Palatul Culturii Iasi, curator Maria Bilasevschi
• 2017 - Noaptea Alba a Galeriilor, Galeria de Arta Dana Iasi, « Umbrele vantului » , curator Maria Bilasevschi
• 2017- Centrul de Artă Brâncuși, ICR Chișinău, curator Tudor Zbarnea
• 2016 - ICR Viena, expozitie multimedia « reverie », curator Ana-Maria Altmann
• 2016 - ICR Berlin , expozitie multimedia « Revin in 8 minute »
• 2015 - European Art Gallery, « Breath », curator Radu Boroianu
• 2013 - Alchemia, «Singuri impreuna», curator Dragos Farmazon
• 2011 - Veroniki Art Gallery, Fundatia Europeana Dragan, curator Alexandra Titu
• 2011 - Galeria Galateca, curator Alexandra Titu
• 2010/ 2004 Palatul Cantacuzino, Galeria Apollo/” Efemeride”, Galeria Galateea, Galeria Artis, Căminul Artei
Selectie expozitii de grup
2022 Elite Art Gallery ~ UNESCO, Bucuresti
2022 Galeria 1001 Arte, Bucuresti, curator Cristian Cojanu
2020 Muzeul de Arta Bacau, `Rezidenta Tescani`
2020 Muzeul de Arta Bistrita, “Precum în cer, așa și pe pământ”, curator Ioan Bizau
2020 Artist in residence - The Lobby Art Gallery
2019 Palatul Cantacuzino, “Women Power in Art”, curator Cosmin Nasui
2019 Centrul Cultural Vrancea, “Semn”, curator Constantin Prut, Malina Ionescu, Liviu Nedelcu
2019 Palatul Culturii Iasi, Expozitia de Arta Feminina Contemporana, curator Rodica Xenia Constantin
2019 Muzeul National de Arta al Moldovei, Bienala Internationala de Pictura, Chisinau, curator Tudor Zbarnea
2018 Art Affair, Kunst Klinger Contemporary Viena, curator Fabio Gianesi
2018 Kunst Klinger Contemporary Gallery, Viena, curator Fabio Gianesi
2018 Muzeul National Cotroceni, “Aici - Acolo”, curator Ana-Maria Altmann
2018 Saloanele Moldovei, Bacau
2018 Centrul Brancusi Tg Jiu
2018 ICR Viena, curator Ana-Maria Altmann
2017 Muzeul Kaisersteinbruch Austria, proiectul “Featuring Kaisersteinbruch”, curator Ana-Maria Altmann
2017 Kunst Klinger Contemporary Gallery Viena, curator Fabio Gianesi
2017 Muzeul National de Arta al Moldovei, Bienala Internationala de Pictura
2017 ICR Viena, curator Ana-Maria Altmann
2017 Palatul Culturii, Iasi
2017 Calpe Gallery, Timisoara, curator Calin Petcana
2017 Espace Christiane Peugeot, Paris
2016 Muzeul National Cotroceni, Bucuresti
2016 Elite Art Gallery, « Through Time », curator Ana Neagoe
2017 ARCUB, Bucuresti
2016 Asociatia Nationala pt Arte Vizuale Contemporane, Bucuresti, curator Daniel Sur
2015 Centrul Expozitional Brâncuși, Bienala Internationala de Pictura, Rep. Moldova
2014 La Rochelle Cité Internationale des Arts din Paris, Tour, Orleans, Poitier, Bratislava
2014 ICR Bucuresti, Fundatia Lowendal, Palatul Cantacuzino Bușteni, Palatul Parlamentului, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul de Arta Comparată Sângeorz, Muzeul Tăranului Român
2014 Muzeul MTR, Bucuresti
2013 Proiectul «10+1» Vrancea
2013 «Global Arts Projects », New York
2012 ICR Paris, Briare, Saint-Cyr-sur-Loire/ Franta, Galeria Arthis, Bruxelles
2010 Muzeul de Arta Constanta, « Poduri europene », curator Doina Pauleanu
2003 Sala Dalles, Bucuresti
Premii
2018 Premiul `Muzeului National de Arta al Moldovei` la Concursul International ’’Saloanele
Moldovei’’, organizat de Muzeul de Arta din Bacau, Romania
2017 Premiul Muzeului National de Arta al Moldovei la Bienala Internationala de Pictura, Chisinau
2015 Trofeul Artmuseum ~ Trofeul Muzeului National de Arta al Moldovei la Bienala Internationala
de Pictura, Chisinau
2015 Diploma de Excelenta a Ministerului Culturii Rep. Moldova, Bienala Internationala de Pictura
2012 Premiul pentru Pictura, Fundatia Culturala “Mihai Eminescu”
•
2021 Albumul monografic de arta, Editura ICR Bucuresti
Din 2017 reprezentata in Viena de Kunst Klinger Contemporary Gallery
In Bucuresti reprezentata de Galeria 1001 Arte si Elite Art Gallery ~ UNESCO
Rezidente 2020 si 2021 `Rezidenta Tescani`~ Muzeul National `George Enescu`, organizator Chromatique; 2020 si 2021 Tescani, organizator Muzeul de Arta Bistrita; 2017 Bistrita ~ Muzeul de Arta Comparata Sangeorz; 2005-2020: Rezidenta Berlin, Rezidenta Viena ~ Muzeul Kaisersteinbruch ~`Featuring Kaisersteinbruch`, Rezidenta Franta
Colectii publice Muzeul de Arta Vizuala Galati, Muzeul Kaisersteinbruch Austria, Kunst Klinger Contemporary Gallery Viena, Muzeul National de Arta al Moldovei, Palatul Culturii / Muzeul de Arta Iasi , Fundatia Europeana Dragan, Colectia Fildas, Muzeul Brancusi Tg Jiu, Palatul Cantacuzino, Muzeul de Arta Comparata Sangeorz, Calpe Gallery Timisoara, Muzeul de Artă « Ion Ionescu-Quintus » Ploieşti, Galeria 1001 Arte, Elite Art Gallery ~ UNESCO, Galeria Dana Iasi, Centrul de Arta Vrancea, Colectia Chromatique, Muzeul de Arta George Enescu, Muzeul de Arta Bistrita
Colectii particulare Romania, SUA, Austria, Ungaria, Anglia, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Franta, Canada
***
"Zborurile Gabrielei Culic"
autor Dr. Adrian SILVAN-IONESCU
*prefata la albumul de arta "GABRIELA CULIC", 2010
(…) Prin asemanarea cu arta scrisului si cu tusurile japoneze, picturile sale au substanta concentrata a unui hai-ku. De altfel, acesta este chiar idealul artistei care tinde sa poata exprima totul printr-o simpla linie. De aceea, dupa o faza naturalista, artista s-a dedicat experimentelor gestualiste.
Totusi, în picturile sale întalnim un gestualism controlat, multa vreme gestat mental si exersat, în gol, cu miscari elegante de dirijor în fata unei orchestre imaginare, prin care îsi pregateste tuseul final. Chiar daca tentatia este mare, nu se lasa niciodata în voia dicteului automat. Cand se apuca de lucru, artista are clar stabilit – în imaginatie si în varful degetelor – traseul ce va urma sa-l parcurga penelul pe suprafata imaculata. Sunt si momente cand simte nevoia sa se descarce nervos dar nu foloseste penelul ca pe o spada cu care ar putea agresa panza ci, bine îmbibat în culoare diluata, acesta este lasat liber, sa se scurga, aleator, la atingerea cu suprafata plana.
Lectia artei japoneze se simte în fundalurile stravezii pe care Gabriela Culic le agreeaza spre a pune în evidenta larghetea tusei. Whistler îsi are si el locul privilegiat în muzeul sentimental al artistei – la fel ca la acesta, griurile si nuantele pastelate intra într-un subtil dialog în compozitii de larga respiratie.
Marile sale cadre par supradimensionari ale unor fragmente de peisaj sau de natura statice. Pentru ca abstractiunile la care ajunge sunt rezultatul firesc al unei parcurgeri temeinice a figurativului. A pornit de la portrete de copii unde chipul propriului fiu era motiv central, tratat cu duiosie si întelegere parinteasca (…). Cotidianul este prezentat de artista ca o padure virgina prin al carui desis întunecat, marcat de indicibile aprehensiuni, ea descopera o spartura spre cer, spre spatiul deschis, spre libertatea care o cheama sa se înalte în zbor. Aceeasi agresiune a mediului exterior este sugerata de niste crengi negre, desfrunzite, ce se zbat, sub vantul de iarna, pe un geam înghetat, lasand scrijelituri euritmice în promoroaca. Eliberarea din acest cadru stramt si neprietenos o evoca prin falfairile albe ale unui stol de pasari acvatice, ridicate brusc de pe oglinda unui canal al Deltei (…).
De la dialogul linie-pata artista a ajuns sa-si reduca la maximum mijloacele de expresie si sa se limiteze doar la forta de a transmite toate trairile interioare prin linie. Linia devine astfel personajul principal, unic protagonist al compozitiilor sale. Elanul acestui arc descris pe panza este definitiv, complet, coplesitor. Linia înseamna gest iar gestul înseamna impresia de moment, impulsul primar, raspunsul instantaneu la stimulii externi, poezia si muzicalitatea unei clipe. De aceea pictura Gabrielei Culic este plina de un vibrant, debordant lirism.
***
"RAPSODII DE PRIMĂVARĂ"
de LUIZA BARCAN
*prefata la albumul de arta "GABRIELA CULIC", 2010
Uneori pictura poate avea efecte muzicale. Pictorii înşişi, asemenea muzicienilor-compozitori ai unei partituri, caută armonii anume. În cazul artiştilor plastici vorbim, desigur, despre armonii cromatice, iar impresia de sonoritate diafană a culorilor sau a unui desen care învinge cert materialitatea unui obiect vine atunci când pictorul e deopotrivă poet şi meloman. Dar mai ales când e talentat şi sincer cu sine şi cu lucrul său.
Nu sunt, în ce mă priveşte - dar e desigur o chestiune de gust – foarte ataşată de gestualism. Recunosc şi accept acest „stil” doar în măsura în care el nu este o expresie a lentoarei şi/sau a dezinteresului faţă de propria artă. Unii dintre pictorii actuali ascund în spatele tuşelor de culoare aşternute pe pânză după reguli care-i scapă privitorului, mai degrabă lipsa unui mesaj. De orice fel ar fi el. În gestualism, mai ales în cel abstract, totul se reduce la stare. Pictorul, ca om, poate avea şi el câteva stări notabile, dar nu poate să se exprime „gestual” o viaţă întreagă. Când gestualismul devine manieră, oricât de mult şi-ar fi perfecţionat-o respectivul artist, nu mai rămâne din lucrare decât încă un obiect pe lângă care să treci indiferent. Un obiect, poate frumos, poate expresiv, dar golit de sens. Dacă gestualismul însă, ca orice efect folosit cu rost, contribuie la potenţarea unui mesaj, abia atunci el poate fi primit cum se cuvine şi de ochiul, de mintea şi de sensibilitatea celui ce priveşte.
Reflecţiile asupra acestei modalităţi de exprimare picturală mi-au fost prilejuite de recenta expoziţie a Gabrielei Culic de la Galeria Artis, un spectacol vizual binevenit la început de primăvară, ca un fel de cântare în culori a revenirii la viaţă. Numeroasele compoziţii cu motive vegetale explicite sau parţial disimulate într-o descărcare gestualistă de tuşe mustind de culoare au reuşit să creeze efectul scontat. Bucuria vieţii descoperită în infinitele ei forme de manifestare ar putea fi mesajul lucrărilor acestei artiste pentru care exprimarea spontană şi nezăgăzuită a trăirilor ei are un rol important.
Gabriela Culic îşi ordonează totuşi plastic trăirile. Compoziţiile ei, echilibrate în esenţă, nu cad în „capcana” tuşelor aşternute fără nici o regulă, în afara celei a dicteului automat. Dimpotrivă, s-ar putea spune. Fiecare lucrare pare să se nască dintr-un nucleu (un nucleu vegetal, un fel de sămânţă în germinaţie) care irumpe apoi pe toată suprafaţa pânzei într-o simfonie cromatică. Există, în mod paradoxal poate, o anume rigoare a desenului şi a folosirii culorilor în toate lucrările Gabrielei Culic. Cea mai concentrată atenţie pare să o acorde artista suprafeţelor, „crustei” picturilor, fiindcă se vede dintr-o ochire că nimic nu e lăsat la întâmplare. Motivele vegetale rămân recognoscibile, „sămânţa” care germinează de fiecare dată în alte forme, adică nucleul, e tratată cu grijă, astfel încât să nu rămână obscură nici intenţia artistei, nici mesajul final al fiecărei alcătuiri plastice. Chiar şi paleta Gabrielei Culic e temperată, preferate fiind culorile mai calme, culorile de pământ, numeroasele nuanţe de galben, ocru şi verde.
Gabriela Culic le-a oferit privitorilor un motiv în plus de reflecţie asupra uneia dintre multele modalităţi de a da expresie vizuală fascinaţiei trăite în faţa miracolului vieţii. Şi dacă gestualismul lucrărilor ei a reuşit să o facă, se poate vorbi în acest caz despre o reuşită, despre armonioasa punere în acord a conţinutului lucrărilor cu expresia lor plastică.
Expoziţia de la Galeria Artis a Gabrielei Culic a fost ca o plimbare în amurg, printr-o grădină, în prag de primăvară, când mugurii plantelor stau întredeschişi, când sevele încep să umble, discret, de abia perceptibil, prin arterele vegetale.
***
"În încercarea de a materializa o convenție"
de Dragoș Farmazon
*prefata la albumul de arta "GABRIELA CULIC", 2010
Dacă ar trebui să definesc prezentul, m-aș concentra mai degrabă pe inexistența lui. Pentru că prezentul îmi pare mai degrabă o convenție decât un timp. Este o limită inventată de om pentru a putea repera diferența dintre ceea ce a fost și ceea ce are să urmeze. Prezentul, ca timp, este chiar negarea timpului, pentru că este un punct abstract în care curgerea stă.
Uitându-mă peste demersul plastic al Gabrielei Culic, îmi dau seama, lucrare după lucrare mai mult, că ea încearcă tocmai să prindă această noțiune abstractă și să o concretizeze: să-i ofere o materialitate anume prin culoare și prin gest.
Fie că privești o pânzp anume, fie că te uiți la întreaga creație a artistei, sau peste albumul pe care tocmai îl ții în mână, realizezi fără greutate că discursul plastic este unul conceptual. Iar conceptul care stă la temelia picturii Gabrielei Culic este instantaneul graniței dintre trecut și prezent, surprins în tușe care să-i ofere materialitate – pe de o parte - și identitate – pe de altă parte.
Însă la Gabriela Culic important este și gestul. Pentru că tușele ei sunt ample. Pentru că fiecare compoziție a ei este dinamică. Și pentru că punctul, linia și (mai ales) pata nu sunt folosite prea des ca să creeze forme recognoscibile.
Între arta conceptuală și arta gestuală este o prăpastie care poate părea insurmontabilă. Unii sunt atenți mai ales la idee. Ceilalți mai ales la atransmite emoție. Gabriela Culic încearcă – fără dubiu – să creeze cumva o punte care să traverseze prăpastia de care vorbesc. Conceptul se materializează prin gest. Iar gestul singur nu are nicio valoare dacă nu se naște din idee.
Ne găsim așadar în fața unei artiste cu o morfologie și o sintaxă plastică profunde, complexe, care nasc însă mai degrabă alte și alte întrebări decât vreun răspuns. Acesta este însă rolul artei: să ofere posibilități, nu soluții.
Închei prin a remarca, pentru a da o notă rotundă demersului, că pe lângă idee și gest, în creația Gabrielei Culic un loc important îl ocupă ritmul. Poate pentru că nimic – nici măcar gestul - nu se naște fără armonie. Sau nu ar trebui să se nască.
București, 14 februarie 2010
***
"Lumea văzută prin ghearele unui vultur"
de Cornel Ivanciuc
Academia Caţavencu, mai 2006
Desenul Gabrielei Culic este textil, acaparator, aproape transparent, dominator, cu reflexe brun-sângerii, conchistador şi atât de grifonat, neîngăduitor, încât îţi dă senzaţia de catedrală gotică ruinată, hohotitor, de dalmatică sfâşiată de rege longobard, clocotitor sau, mai degrabă, de ideogramă japoneză udată din belşug de roua dimineţii, care se usucă leneş la soare pe o frunză de lotus.
Totul este nervos şi expeditiv în naturile ei statice, în amurgurile ei de vară, în pasiunile, bărcile, căderile şi lacustrele ei, iar nervozitatea este starea funciară a ghearelor unui vultur.
Dincolo de aerul care tremură între gheare, gama cromatică îmblânzeşte apucăturile de pasăre de pradă ale desenului şi pare un corn al abundenţei scăpat din braţe, din care se revarsă o miere caldă de culoarea ocrului, cu umbre sienna fierbinţi şi de un gri-aer şi gri-apă în profunzim
***
"Culic gestual"
Autor : Grid Modorcea
Un eveniment cu totul deosebit, de valoarea unui gestualism autohton, are loc la galeria "Galateea", unde expune o tânara artista cu nume de inger si pasare, Gabriela Culic, asa cum arata si pictura ei, un amestec de arhanghelism si zbor interior. Culicul mare si culicul mic sunt rude cu pescarusii si cormoranii, au un penaj colorat pe fond cafeniu-inchis, sunt pasari mediteraneene, dar mai ierneaza si in estul Africii si sud-estul Indiei. Cuibareste la noi in Delta sau in lacurile dobrogene. Cu ciocul lor subtire, isi fac cuibul in sol si depun patru oua cafenii, patate cu galben si brun. Perechea cloceste circa o luna si puii apar prin iunie. Numele lor latin este superb: Numenius arquata si Numenius phaeopus. Indiscutabil, Gabriela Culic are gingasia si salbaticia acestei pasari, iar ea e constienta ca numele isi pune amprenta nu numai pe destinul omului, dar si pe creatia lui.
Pictura Gabrielei Culic se incadreaza in curentul "action painting" sau gestualism, caci este o pictura creata din gesturi de pensula, ca niste aripi in miscare, cum se procedeaza in pictura murala, unul din fondatorii acestui cutrent, Pollock, fiind influentat de muralistii mexicani Orozco si Rivera, dar asa au procedat si alti gestualisti, precum Paul Klee sau Juan Miro, care puneau pânza pe podea si pictau cu dezinvoltura, exteriorizându-si pulsatiile interioare. Tablourile lui Paul Jackson Pollock (1912 - 1956), care a fost un pictor american si a murit la 44 de ani, intr-un accident, sunt cele mai cotate din lume, ultima lucrare a sa fiind vânduta la suma de 140 milioane de dolari.
Ispita pictorilor moderni a fost sa se rupa de real, de formele concrete, sa nu mai reproduca realitatea, sa creeze imagini informale, in care impulsul ia locul ratiunii. Figurativul este inlocuit cu linia, care la Miro devine un fir labirintic. Culorile nu mai au forma, ci sunt aruncate pe pânza dintr-un impuls inconstient. Artistul intra intr-o stare de transa si actioneaza cu un automatism defulant, adica isi urmeaza instinctul adormit in subconstient, care este deodata trezit la viata. Pictura este radiografia unui impuls, devine un instantaneu al insondabilului. Rezulta un fel de neoexpresionism, de iluminatii ale subconstientului. Undeva, gestualismul se atinge si cu suprarealismul si abstractionismul.
Si Grabriela Culic lucreaza cu cele trei elemente care nu mai sunt ingradite de o figura, ci sparg orice granite: linia, pata si punctul, ca in pictografia japoneza, unde o miscare hotarâta si pura este insotita de miscari indecise, in care contactul cu realitatea fizica dispare aproape total, desi unele pânze o sugereaza in varii forme, dar nota caracteristica e data de starile launtrice. Lucrarile sale sunt ca niste peisaje interioare, rareori cu elemente figurative. Socant la Gabriela Culic este senzualitatea aproape erotica a culorii, ceea ce le confera tablourilor un simfonism plastic neasteptat, o atractie aproape palpabila a pastei, când ingrosata, când neteda, dar intotdeauna vie.
Pasarea se simte zvâcnind in fiecare forma, care nu este plana, ci are spatialitate, adâncime, e ca un tunel al timpului. Expozitia pare o aplicare a teoriilor bergsoniene privind fluxul memoriei, dar e si un reflex freudian, de descatusare a energiilor. Probabil ca asa se exteriorizeaza plastic subconstientul, desi suprapunerea gesturilor in miscare tradeaza o elaborare indelungata sau faze sedimentate ale impulsului inconstient. Gesturi peste gesturi, ca un evantai de paun, ca un foc de artificii, ca niste panglici multicolore, amintind de forma gestuala a ikebanei japoneze. O pictura poetica plina de feminitate, de frumusetea oculta a culorii, un spectacol paradoxal, prin amestecul de imaterial si carnal coloristic, daca avem in vedere stufarisul gestual. Oricum, expozitia Gabrielei Culic este o sarbatoare, ce dovedeste ca talentul românesc exista, trebuie numai descoperit si promovat. Cred ca Institutul Cultural Român ar face bine daca s-ar apropia de aceasta valoare, o autentica fereastra spre lume, care este mai reprezentativa pentru sensibilitatea si spiritualitatea româneasca decât raspromovatii grafo-porno-scatologi pe care ICR ii tot rasplateste. Si cred ca lucrarile Gabrielei Culic ar sta bine in Muzeul Tyssen de la Madrid, alaturi de alte lucrari gestuale, adaugându-le acest semn distinctiv, specific românesc, sa-l numim gestual culic sau culic gestual, o nuanta de zbor interior pe care muzeul inca nu o are. Miscarea "action painting" s-a imbogatit cu un nou concept, iar pictura româneasca la fel, deschizându-se catre un abstractionism sui-generis, care ii lipsea, fiind pâna mai ieri condamnat, inca de la refuzul istoric al donatiei lui Brâncusi, ca decadentism. E timpul ca sensibilitatea româneasca sa se elibereze de rigiditatea unei perceptii realiste, care si-a pus uneori nefast amprenta pe istoria picturii, precum realismul socialist. Pictura abstracta si gestuala, cu o traditie de un secol in Occident, la noi abia infloreste. Si Gabriela Culic este un reprezentant de soi al acestei directii. Asa poate fi descris un gestual culic: urma unei miscari decise, ca o aripa de pasare sau ca o ideografie asiatica, este insotita de miscari indecise, din sfera hieroglifismului. Ideogramatica sa este o scriere ce exprima sedimentari ale subconstientului. Tablourile nu au nume, dar toate se subsumeaza ideii de ansamblu: Iarna..., ceea ce face ca trairea privitorului sa se umple de o atmosfera vizuala unitara, dar si muzicala, prin asociere cu Anotimpurile lui Vivaldi. Nu ne indoim ca si celelalte anotimpuri pictate de Gabriela Culic vor avea aceeasi personalitate si rafinament gestual. Le asteptam cu emotie si interes.
Tricolorul, nr. 1183, editia din 13.02.2008
***
Top business - Anul 2010 Nr. 806 | 04 Martie 2010 - 17 Martie 2010
"Gabriela Culic
(O interpretare personală a poeticii gestualismului)"
de Corneliu OSTAHIE
Încep aceste rânduri propunându-vă un exerciţiu de imaginaţie şi, totodată, un test de reacţie la o împrejurare cu care unii dintre dumneavoastră este foarte posibil să vă confruntaţi la un moment dat, mai ales dacă locuiţi într-un oraş din România, dacă acel oraş se numeşte Bucureşti, iar cartierul în care urmează să vă mutaţi este Militari, una dintre cele mai „betonate” zone urbane din câte există pe la noi.
Aşadar, închipuiţi-vă că, în calitate de proaspăt proprietar al unui apartament situat la etajul 8 al unui bloc construit din prefabricate, ieşiţi în balcon pentru a inspecta vecinătatea, pentru a lua o gură de aer curat şi pentru a vă clăti privirea cu verdele vreunui copac sau cu albastrul vreunui petic de cer.
În loc de acestea, la nici 25 de metri distanţă, daţi cu ochii de un alt bloc, aidoma celui în care vă aflaţi, mai precis de partea de sus a acestuia, care este dominată de câteva antene, de un fel de coteţe pentru porumbei şi de un vast perete murdar, întins ca o pânză de cinema peste care s-au scurs zoaiele celui mai reuşit film documentar despre indolenţa civică înfrăţită cu lenea gunoierilor.
Cum aţi proceda într-o astfel de situaţie? Probabil că aţi vrea să vă faceţi bagajele şi să plecaţi cât mai repede din cartier.
Sau poate că v-aţi propune să nu mai ieşiţi în balcon, acoperind, eventual, şi geamurile care dau spre el cu o draperie groasă şi opacă.
Aţi putea acţiona în numeroase alte moduri, însă nu cred că aţi face ceea ce a făcut Gabriela Culic, adică să luaţi o căldare de vopsea albă şi o pensulă, să urcaţi pe blocul de vizavi şi să zugrăviţi zidul buclucaş, care să tot aibă vreo 50-60 de metri pătraţi!
Apoi să vă întoarceţi în propriul balcon, să priviţi la rezultatul muncii dumneavoastră şi să concepeţi un plan mult mai amplu de decorare a coşmeliilor de deasupra imobilului vecin, astfel încât acestea să vă ofere pe viitor o privelişte suportabilă, dacă nu de-a dreptul încântătoare.
Gabriela Culic mi-a povestit întâmplarea de mai sus chiar în atelierul ei din cartierul Militari. I-am recunoscut pe dată modul de a reacţiona – aparent haotic, aparent precipitat, orientat spre o soluţie insolită imediată, dar destul de bine controlată altfel − şi nu m-am putut abţine să nu fac o analogie între acest gen de manifestare comportamentală şi maniera în care abordează propria-i pictură, considerată invariabil de criticii specializaţi sau de comentatorii ocazionali ca fiind „gestuală”. Adică, mai direct spus, impulsivă...
Linia
Într-adevăr, Gabriela Culic este un pictor care poate fi încadrat cu lejeritate în ceea ce se numeşte fie gestualism, fie artă informală, fie expresionism liric, abstracţionism liric, action painting etc. Asta însă aşa, în general. Pentru că, în altă ordine de idei, însuşi faptul că o mişcare artistică polimorfă (al cărei postulat de bază a constat la origine în nevoia imperioasă de a înlătura orice formă de reprezentare figurativ-proteică sau reductiv-geometrică din structura expresiei plastice şi de a utiliza culoarea în regim automat, subconştient, pentru a produce o imagine cu valoare de instantaneu al manifestării energiilor interioare) este numită în atâtea feluri, trebuie să ne ducă obligatoriu cu gândul la existenţa implicită a unei multitudini de poetici ale acesteia, unele substanţial diferite de cele deja consacrate. Ca atare, a înţelege în mod corect arta oricărui „abstract” autentic − deci şi pictura actuală a Gabrielei Culic (las deoparte etapele ei pur figurative sau marcate de informalul „brut”, „istoric”) − presupune a încerca să vedem mai întâi dacă nu cumva aceasta conţine ea însăşi o astfel de poetică particulară, în funcţie de care îi putem stabili gradul de originalitate şi specia estetică proximă căreia îi aparţine de drept, dincolo de eticheta atotcuprinzătoare pe care i-am aplicat-o iniţial. Procedând astfel, eu unul am avut câteva surprize de proporţii investigând creaţia recentă a pictoriţei.
O primă şi poate cea mai importantă dintre aceste veritabile revelaţii constă în funcţia pe care linia o capătă în contextul discursului plastic, devenind din simplu mijloc de exprimare, dintr-un instrument descriptiv care ajută la desenat, personajul principal al lucrărilor, „eroul” în jurul căruia se ţese povestea propusă privitorului. Metamorfozându-se cu uşurinţă în pată, redevenind apoi linie şi din nou pată, tuşa astfel concepută accede la un statut diferit de al celorlalte semne plastice, reprezentând, într-un anume sens, produsul lor, sinteza care încununează suma căutărilor, a tensiunilor acumulate pe pânză în jurul său. Doar ei, liniei, îi este rezervat privilegiul de a ţâşni în prim-planul vederii, afirmându-şi o identitate întotdeauna nouă ce constă în iluzii impecabil definite − iluzia desprinderii, iluzia zborului, iluzia volumului, a transparenţei, a umbrei, a mediului acvatic, teluric sau aerian etc.
În mod iarăşi neaşteptat, acest tip de gestualism contrazice doctrina originară prin faptul că vine în întâmpinarea figurativului, pe care îl caută în mod aproape explicit, în loc să-l repudieze de o manieră absolut categorică. Linia vie, linia-personaj cu care lucrează Gabriela Culic nu mai are de-a face nici cu tuşa fragmentată folosită de Jackson Pollock pentru a-şi ţese universurile sale intangibile, puse în mişcare de distribuţia haotică a culorii, nici cu linia pregnantă a lui Hans Hartung, exploatată cu inteligenţă şi rafinament doar pentru propria-i plasticitate în contexte expozitive, suficiente lor înşile, şi nici, dacă e să venim ceva mai aproape în timp şi în spaţiu, cu linia levitantă a lui Corneliu Vasilescu, liderul informal al gestualiştilor autohtoni.
Situată deliberat şi constant în centrul de interes al tabloului, linia Gabrielei Culic este „condamnată” să fie altfel de fiecare dată, să poarte amprenta unicităţii în fiecare context, unic la rîndul său, şi să depene o poveste mereu nouă despre stările de spirit ale artistului, despre aspiraţiile şi nefericirile lui, dar, încet-încet, vorbind despre tot mai puţine repere care trimit la acesta din urmă, în aşa fel încât să se poată naşte la un moment dat o poveste despre linia însăşi. O poveste valorând cât o legendă despre o unică linie care să spună tot, asemenea celei pe care, spre sfârşitul vieţii – ca o concluzie, sau poate ca o punere între paranteze a întregii sale opere – Joan Miro a trasat-o cu creionul pe trei pânze albe, aflate acum într-o încăpere specială a muzeului din Barcelona care îi poartă numele.
Diagonala
Al doilea element de noutate care individualizează gestualismul practicat de Gabriela Culic constă în modul de organizare a compoziţiei, în contextul căruia diagonala reprezintă principala, dacă nu cumva singura linie de forţă, unica direcţie în care trebuie „citită” imaginea. Devenirea, transformarea, metamorfozele mai mult sau mai puţin complexe ale liniei reintroduc în universul noului discurs informal reperele realului, întreţinând naraţiunea implicită ce dă concreteţe unui mesaj care altfel ar rămâne încremenit în ipostaza purei intenţionalităţi. Prin contrast, gândul m-a dus pentru o clipă la Ion Sălişteanu, însă am realizat repede că o comparaţie cu tipul de gestualism pe care acesta l-a impus în arta românească a ultimelor decenii ar fi din start o greşeală. Practic, astfel de experienţe plastice nu se pot pune faţă în faţă pentru a fi „măsurate”; se pot face însă paralele între diferite forme de pictură gestuală, iar din acest punct de vedere este simplu de constatat faptul că maestrul Sălişteanu compune imaginea fie pe segmente perfect verticale, fie pe module centrate cu precizie matematică, slujindu-se de tuşa fragmentată, între unghiurile căreia umbrele încremenesc solemn şi maiestuos.
Dinamismul, mişcarea, curgerea sunt eliminate astfel din spectacolul oferit privirii, în ciuda distribuţiei cvasifigurative controlate a semnelor plastice, soluţie care ar putea fi interpretată drept un indiciu al nevoii de rematerializare a gestului în matricea formelor descriptive.
În schimb, Gabriela Culic, chiar dacă priveşte cu mult respect această lecţie despre rafinamentul imobilismului, se îndreaptă într-o cu totul altă direcţie. Ea procedează la ceea ce aş numi destabilizarea intenţionată a propriului univers plastic, înclinând orizontul acestuia, aşa cum am amintit deja atunci când am vorbit despre diagonala compoziţională, pentru ca întregul său conţinut sensibil să revină la viaţă şi să se poată bucura în consecinţă de euforiile tonice ale ascensiunii ori să încerce, dimpotrivă, fiorii lunecării fără o destinaţie previzibilă – opţiuni dilematice, de vreme ce, în pictura gestuală cel puţin, „nu există sus sau jos, ci există doar înălţare” spre toate direcţiile posibile. Lăsând deschisă această paranteză pe care n-o poate închide decât decizia subiectivă a fiecărui privitor, artista îşi continuă demersul de individualizare conceptuală şi stilistică, imprimând pânzelor sale (lucrate în culori de ulei!) aspectul unor suprafeţe caracterizate de planeitate perfectă, pe care se desfăşoară dantelării cromatice de o fragilitate aproape imaterială sau transparenţe şi suprapuneri catifelate, toate acestea prefigurând gestul final care constă în brusca descătuşare a liniei-personaj, a tuşei largi, continue, transformată din mijloc de expresie în expresia însăşi.
Accidentul
Am întrebat-o pe pictoriţă în ce constau tehnicile de superfluidizare a straturilor de culoare şi care sunt particularităţile aplicării lor de aşa manieră încât consistenţa şi prospeţimea să nu le fie afectate. A refuzat indirect să-mi răspundă, întrebându-mă la rândul ei de ce vreau să aflu „cum funcţionează mecanismul ceasului, în loc să privesc pur şi simplu pe cadran cum curge timpul”. O metaforă-sugestie cu ajutorul căreia urma ca eu să identific aşa-zisul secret: măiestria cu care artista mânuieşte pensula, la care se adaugă simţul farmaceutic al încărcării cu pastă şi al diluării culorilor. În funcţie de modul în care sunt aplicate şi combinate aceste proceduri, pensula poate lăsa pe pânză orice fel de linii – mai aerate sau mai pregnante, mai ferme sau mai ezitante, mai uniforme sau mai variate din punct de vedere al omogenităţii, ori modulate în aşa fel încât fiecare porţiune a lor să sugereze un mediu, o formă materială sau un anumit gen de energie etc. Evident, nimeni nu este atât de naiv încât să creadă că toate acestea s-ar putea transforma în pictură autentică dacă în prelungirea mâinii care ţine pensula nu ar sta o sensibilitate acută, o inteligenţă activă şi un spirit explorator, nonconformist.
Pe de altă parte, trebuie ţinut cont şi de faptul că artista se declară fascinată de frumuseţea accidentelor picturale, despre care spune că sunt adesea mai expresive decât orice „frază” plastică alcătuită după toate regulile cunoscute, dar despre care crede că ar fi bine să fie extrase din zona hazardului pentru a putea fi dirijate mai eficient spre acele structuri stilistice responsabile de originalitatea actului de creaţie. De altfel, în această atitudine, paradoxală până una-alta, se pare că se află germenele unui posibil nou crez estetic. Pornind de la el, Gabriela Culic şi-a elaborat o întreagă strategie de a provoca întâmplarea şi de a dialoga cu ea, astfel încât să poată controla manifestările arbitrarului gestualist, pe care ţinteşte să-l reconfigureze printr-o încercare donquijotescă de a împăca delirul cromatic al impulsului subconştient cu sobrietatea compoziţională a gândirii de tip silogistic. (Artişti, ateliere, galerii. Ghid facultativ de încântat privirea, Editura Karta Graphic, 2009)
***
“Zbor de Culic deasupra unei galerii de viitor”
de GRID MODORCEA
Imaginea tragică a galeriilor din România trebuia să aibă un capăt. Iată că, de curînd, a apărut o altă galerie, care ne dă mari speranţe pentru ce poate însemna plastica de mîine. Este vorba de galeria "Constantin Piliuţă", de pe Calea Victoriei - 208, care acum capătă un nou destin, un nou statut, o nouă viaţă, fiindcă a intrat pe mîna unui galerist autentic, a unui om care, ani de zile, a gospodărit viaţa plastică a Bucureştilor, ocupîndu-se la UAP tocmai de acest segment vital pentru viaţa spitrituală a Capitalei. Este vorba de Mihai Precup, un ferment în peisajul plasticii româneşti şi un mare prieten al pictorilor, indiferent din ce tabără ar fi ei. România, Bucureştii au nevoie ca de aer de noi galerii, de noi galerişti, care să schimbe perspectiva criteriilor şi a valorilor…
…De aceea, trebuie să întîmpinăm cu minţile deschise şi limpezi ideea de a revitaliza o galerie, de a-i da un nou sens, un nou destin. Şi este cît se poate de semnificativ faptul că acest start s-a săvîrşit cu expoziţia "Efemeride" a Gabrielei Culic, o artistă care înseamnă cu certitudine o poartă către viitor, o fereastră spre lume. Şi e suficient să vă redau un amănunt: în micuţa galerie, într-o parte a ei, unde se află o diplomă aparţinînd lui Constantin Piliuţă, au rămas şi încă cinci tablouri semnate de el. Şi, deodată, în contrast cu lucrările Gaberielei Culic, cel pentru care avem cu toţii un respect deosebit, pe care îl aşezăm printre maeştri, printre clasici, ni s-a părut un amator. Lucrările sînt atît de neinteresante, de modeste valoric încît cred că, dacă statul român ar plăti mii de dolari, nu ar fi acceptate într-o galerie newyorkeză. Iată motive în plus de a spera că această nouă galerie, s-o numim galeria "Mihai Precup", dat fiind că funcţionează pe o veche galerie, ca într-o ştafetă, are o misiune de cotitură, să regîndească pictura românească din perspectiva deschiderii ei către lume, să fie o galerie internaţională, în sensul ca lucrările pe care le expune să aibă o cotă internaţională. E nevoie măcar de o galerie care să impună o astfel de ştachetă, să păstreze măcar speranţa unui dialog virtual cu arta care se face dincolo de graniţele ţării, în special în America, unde există cele mai mari şi mai importante muzee din lume. Începutul a fost extrem de inspirat, fiindcă Gabriela Culic este, după părerea mea, cea mai personală artistă a noului val, o voce deja inconfundabilă, o artistă care poate face lesne legătura între limbaje planetare, care leagă arta japoneză de un Jackson Pollok, de pildă, ba, mergînd şi mai în adînc, la rădăcina abstractului, se apropie de arta marii pictoriţe americane Georgia O'Keeffe, fondatoarea abstracţionismului, care îl precede pe Kandinski. Spre acest abstracto-gestualism mondial putem plasa arta Gabrielei Culic, mai ales lucrările monocrome, deşi, în cazul ei, se poate vorbi de paleta simfonică a unei singure culori. Mai mult, la inaugurarea noii galerii, eveniment unic în peisajul expoziţional românesc, a fost lansat şi albumul artistei, un adevărat miracol, o sărbătoare a ochiului, minţii şi sufletului, album care este, prin el însuşi, o operă de artă, un poem vizual, de un mare rafinament, depăşind albumele clasice gen "cebuc", de ilustrare rigidă a operei unui autor sau altul. Este o plăcere să răsfoieşti o asemenea carte, este un gest aproape erotic, fapt comparabil cu un moment similar din filmul lui Carlos Saura Io, Don Giovanni, o antologică reconstituire a operei lui Mozart, unde albumul seducătorului personaj joacă un rol magic. Şi albumul Gabrielei Culic are o magie a lui, aparte, iar, din punct de vedere plastic, el poate fi cîntărit ca o operă de sine stătătoare, creată după un concept, după o viziune originală, ca un zbor de pensulă care împinge tablourile de pe pereţi în paginile cărţii, după cum, cine nu a văzut în realitate tablourile Gabrielei, poate să facă gestul invers, să le prelungească viaţa în orice spaţiu doreşte, altfel spus, să le trăiască aievea din paginile cărţii. Acest album se poate, astfel, ataşa firesc lucrărilor artistei, face parte din ele, le uneşte şi le sintetizează, fiind, totodată, un bilanţ, un fel de prag pentru ceea ce artista are de gînd să plăsmuiască mai departe.
Tricolorul Nr. 1787 03/09/2010
***
|
|