Despre COSTIN NEAMTU
http://neamtucostin.ro/
COSTIN NEAMTU s-a nascut la 4 mai 1939, la Corni-Liteni, judetul Suceava.
A absolvit Universitatea de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti, sectia Pictura monumentala, unde i-a avut profesori pe Simona Vasiliu, Stefan Szony, Costin Ioanid, Ghita Popescu. Este membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania.
Calatorii de studii si documentare: Spania, Franta, Italia, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia, Bulgaria, Grecia.
Expozitii in tara si strainatate: 1968, 1971, 1975,1979,1981, 1990,1995 –Simeza si Teatrul National Bucuresti, etaj 3/4; 1998, 2002 – Simeza. Expozitia „Tablou de familie” cu Cela si Lisandru Neamtu la Muzeul „Ion Irimescu”, Falticeni,1995, Muzeul de Arta Botosani, 1996, Cercul Militar National – Galeria Artelor Bucuresti 1997, Muzeul de Arte Vizuale din Galati 1998, Palatul Culturii din Iasi 1999.
Expozitii personale in Romania: in 1983, la Suceava, Falticeni, Botosani, Campulung Moldovenesc (cu o donatie de 28 de lucrari pentru Spitalul de neuropsihiatrie si pentru colectia Doctor Sandu Avasilicai), Iasi (Cupola), Bacau, Barlad, Vaslui, Ramnicu Valcea; 2002, Bucuresti; 2004, Dej; 2005, Iasi (Palatul Culturii); 2006, Apollo Gallery; 2006, Muzeul de Arta Constanta, Muzeul de Arta Bucuresti.
Expozitii de grup in strainatate: 1970, Moscova ;1979, Berlin ;1992, Seul; 1994, Beirut ; 1994 si 1996, Chisinau; 1996, Cehia ; 2002, Europastel; 2003, „Orbis Pictus Europa”, Cehia; 2004, Expozitia internationala de pastel Nowy Sacz, Polonia; 2007, Madrid.
Expozitii personale in strainatate: Soissons, Franta, 1992; Lefkada, Grecia 1993.Cicluri de lucrari in tehnica pastelului, colajului si uleiului: „Papusi”, „Recuperari”, „Sugestii”, „Sinergii”.
Premii: 1980, Voronetiana, Suceava; 2005, Premiul „Lascar Vorel”, Piatra Neamt.
Este mentionat in: „Who’s Who” (Lausanne,1994, 1995), cu specimen de semnatura; „Who’s Who Romania” (2002); „Ipotesti Topos Eminescian”, autori Valentin Ciuca si Constantin Prut, Editura Geea, Iasi, 2002; „Arta romaneasca moderna si contemporana”, autor Vasile Florea, 1992; „Idee si sensibilitate” de Dan Grigorescu, 1991; „Arta in Bucovina”, autor Emil Satco, 1984; „Enciclopedia artistilor romani contemporani”, vol. I, 1996 si vol. V, 2003, album COSTIN NEAMTU – VISUAL EFEMER Ed. ART XXI 2010.
Lucrari in colectii si muzee de arta: Muzeul „Vasile Parvan” din Barlad; Muzeul de Arta din Bucuresti, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul Bruckental, Sibiu, Muzeul de Arta din Suceava, Muzeul de Arta Comanesti, Bacau, Muzeul de Arta din Iasi, Muzeul de Arta din Tulcea, Muzeul de Arta din Falticeni, Muzeul de Arta din Botosani, Muzeul de Arte Vizuale din Galati, Muzeul de Arta din Constanta.
Lucrari in colectii particulare din Romania, Marea Britanie, Grecia, Germania, Coreea de Sud, Austria, Liban, Italia, Israel, SUA, Franta.
Alte informatii pe:
http://www.gds.ro/Cultura/2007-02-01/Expozitia+„Cela+si+Costin+Neamtu“
http://www.youtube.com/watch?v=sv2jxdNwHew
http://botosaninews.ro/163784/cultura/un-pictor-recunoscut-la-nivel-international-si-a-expus-lucrarile-la-botosani/
http://www.interceptor.ro/module-Pagesetter-viewpub-tid-3-pid-60003.phtml
http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=22164
***
"Cela, Costin şi Lisandru Neamţu"
Schiţă pentru un tablou de familie
Corneliu OSTAHIE - Intercity Magazin, nr. 12, iunie-iulie 2004
Într-o seară luminoasă de mijloc de mai, în fostul atelier al regretatului Constantin Piliuţă, situat în vârful unui bloc vechi de pe Calea Plevnei, m-am întâlnit cu Cela, Costin şi Lisandru Neamţu, trei artişti plastici pe care întâmplarea divină - ca să nu zic, mult mai prozaic, realităţile vieţii – i-a reunit în cadrul aceleiaşi familie. Discuţia noastră a pornit de la un fapt care, fără a fi o excepţie proprie cazului de faţă, mă intrigă de fiecare dată când mă confrunt cu el: moştenirea talentului. Lisandru, fiul, este categoric împotriva unei asemenea idei. El crede că important este mediul în care se formează un artist, aptitudinile - despre care eu presupun că sunt indispensabile – nefiind ceva ce nu poate fi suplinit prin exerciţiu şi tenacitate. Costin, tatăl, îl susţine şi-i întăreşte (nuanţat însă) spusele, în timp ce doamna Cela, mama, este de cu totul altă părere. Ea crede că e nevoie de talent, că acesta se poate moşteni, dar că fără muncă dotarea nativă nu reprezintă un atu serios pentru cariera unui creator, în orice domeniu s-ar manifesta el.
Mica dispută nu s-a finalizat, fireşte, prin tragerea unei concluzii categorice, dar ea a avut meritul de a scoate la lumină independenţa de gândire a celor trei interlocutori ai mei, trăsătură care este departe de spiritul de clan ce se instalează de obicei atunci când membrii uneia şi aceleiaşi familii sunt puşi în faţa unei provocori unice. Această observaţie are însemnătatea ei, deoarece, în ciuda tuturor lucrurilor absolut fireşti care îi apropie, fiecare din cei trei Neamţu este, luat în sine, o individualitate artistică foarte clar definită, aşezată temeinic pe drumul ei original şi refractară la influenţele reciproce. Cela Maria Neamţu ar putea fi numită fără urmă de ezitare regina tapiseriei româneşti contemporane, Costin ar putea fi considerat, la rândul său, un promotor de primă importanţă al pastelului în pictura noastră de azi, iar Lisandru un monumentalist deja format, dublat de un pedagog talentat şi de un filosof în devenire al formelor şi imaginii în artă.
Cela
Cu toate că la acea dată avea deja o îndelungată experienţă, dobândită prin participări la expoziţii şi concursuri interne şi internaţionale, Cela Neamţu consideră prezenţa sa la cea de 13-a Bienală de Tapiserie de la Lausanne (Elveţia – iunie 1987) ca fiind un punct-cheie în carieră. Lucrarea sa intitulată “Ferestre pentru fiul meu Lis” fusese inclusă în grupul celor 51 de tapiserii alese din 1115 înscrise la concurs. În C.V.-ul său, artista notează că acest fapt reprezintă “un succes extraordinar, ţinând seamă că Lausanne, această placă turnantă a tapiseriei mondiale, a fost întotdeauna seismograful calităţii lucrărilor aflate în competiţie internaţională.” Recunoaşterea valorii sale a venit (dincolo de originalitate şi de alţi parametri imponderabili cu care se judecă arta) ca urmare a faptului că tapiseria respectivă era realizată într-o tehnică cu totul nouă, de mare efect estetic, reprezentând o combinaţie insolită dintre clasicul procedeu cunoscut sub numele de haute lisse şi broderie. Iar pentru că am amintit despre broderie, este necesar să precizez că Cela Neamţu a produs o mică revoluţie şi în privinţa acesteia. Ea a preluat punctul de coasere specific broderiilor medievale din nordul Moldovei şi l-a transferat în domeniul tapiseriei. Nu oricum însă, ci înlocuind firul de aur, argint sau mătase cu cel de lână şi supradimensionând punctul în ansamblul său. La baza inovaţiei – cred că putem s-o considerăm astfel – au stat ani întregi de studiu amănunţit al broderiilor existente în Muzeul Medieval de la Putna, dar şi amintirile din anii copilăriei legate de cusăturile artizanale ale mamei sale, Elena Grigoraş, despre care artista spune că “dacă ar fi fost şcolită, ar fi devenit un excelent ministru al culturii”. Spaţiul nu-mi îngăduie să mă refer pe larg la exemplara carieră profesională şi artistică a Celei Neamţu. Totuşi, nu pot să nu amintesc de faptul că este autoarea a aproape 200 de tapiserii, unele dintre ele de dimensiuni impresionate (15 – 20 metri pătraţi şi chiar mai mari), că a participat la numeroase concursuri internaţionale de referinţă, că a primit distincţii, diplome şi medalii dintre cele mai onorante (premii ale UAP, ale Ministerului Culturii, Diploma de onoare la Quadrienala Artelor Decorative de la Erfurt, Ordinul naţional “Serviciu Credincios”, în grad de comandor, pentru realizările artistice şi contribuţia la dezvoltarea culturii etc.), că a avut expoziţii de mare răsunet la Bucureşti, Iaşi, Brăila, Galaţi, Vaslui, Bârlad, dar şi la Dusseldorf, Roma, Seul , Ashkelon (Israel), Washinghton, New York etc. Lucrările sale au împodobit de-a lungul anilor interioarele multor instituţii importante din ţară şi din străinătate. După evenimentele din decembrie 1989, urma unora dintre aceste opere a fost pierdută, pentru ca apoi unele dintre ele să apară în locuri cu totul nepotrivite sau să fie utilizate în scopuri improprii. Nu de mult, artista a fost neplăcut surprinsă să descopere, prin intermediul unei fotografii publicate într-un ziar şi care-l înfăţişa pe un important personaj oficial dintr-o zonă sudică a ţării, altfel individ cu pretenţii de intelectual, că o tapiserie a sa, aşezată pe peretele din spate al biroului “baronial”, era folosită pentru atârnarea a tot felul de insigne, fanioane, brelocuri şi însemne, operaţiune executată cam în acelaşi mod în care ţăranii îşi înfig acele de cusut în “păretarul” din bucătărie. Dar artista nu face o tragedie din această întâmplare. Ea ştie să se detaşeze de lucrurile pe care nu le poate controla. În schimb, rămâne exigentă cu ea însăşi, după cum singură afirmă: “Am fost obişnuită să muncesc mult şi să fiu consecventă. Nu agreez schimbările radicale. Nu pot fi azi ca X, mâine ca Y, iar poimâine ca Z, deoarece ştiu că va veni un moment în care mă voi întreba unde sunt eu şi s-ar putea să nu ştiu ce să-mi răspund.” Inutil să mai spun că, în mod real, un asemenea pericol este exclus în ceea ce o priveşte pe Cela Neamţu. Opera sa, atât de originală şi atât de solid construită în timp, este o garanţie în acest sens.
Costin
Cu toate că, pe la începutul acestor rânduri, spuneam că mi-e greu să identific puncte comune în creaţiile şi în concepţiile artistice ale celor trei Neamţu, până la urmă tot am aflat un secret care-i leagă. Toţi trei lucrează în pastel, deşi “titularul” acestei tehnici a fost şi rămâne Costin, care, de pe această poziţie, face şi câteva precizări menite să pună lucrurile la punct. “ Cela picta din când în când ca să se relaxeze. Trata pastelul ca pe o preocupare de vacanţă. După ea s-a luat şi Lisandru. Aşa că n-am avut încotro - ceea ce ei considerau a fi un fel de distracţie a devenit pentru mine un mod foarte serios de a mă exprima artistic şi chiar de a-mi câştiga existenţa). Evident, glumeşte. Aplecarea sa spre tehnica şi virtuţile expresive ale pastelului datează de mulţi ani, dinainte chiar ca Lisandru să se fi născut.
Adept al clarităţii imaginii, practicând un lirism reţinut şi mizând pe insinuarea subtilă în ambient a rolului catharctic al peisajului, naturilor statice şi chiar al portretelor inocente şi înseninate, Costin Neamţu s-a impus de-a lungul anilor ca un excelent autor de lucrări destinate înnobilării interioarelor domestice. Ceea ce nu înseamnă că lucrările sale nu “dau” la fel de bine şi în spaţii care au destinaţii publice, în muzee şi colecţii. Tentat şi de nonfigurativ, pictorul explorează uneori geometrii insolite şi moduri aleatorii de structurare a imaginii; totul este însă subordonat efortului de a obţine o armonie cromatică în stare aproape desăvârşită, fapt care, în cazul pastelului, devine o oportunitate cum nu se poate mai potrivită pentru a face risipă de imaginaţie şi de rafinament. Contrastele cald-rece, dar şi cele de complementaritate sunt abil folosite, astfel că paleta lui Costin Neamţu, deşi pare la prima vedere a fi una de factura tradiţională, se dovedeşte în egală măsură surprinzător de modernă şi de îndrăzneaţă.
Lisandru
Faptul că l-am lăsat la urmă pe Lisandru nu denotă existenţa vreunui criteriu cronologic sau care ţine de ierarhia valorică în structurarea articolului meu. Pur şi simplu, pe el l-am întâlnit prima oară abia cu prilejul prezentei documentări, în timp ce pe Cela şi pe Costin îi cunoşteam de ani buni, astfel încât am simţit nevoia să încep şi să continuu cu ceea ce – zic eu, dar se poate să mă şi înşel – ştiam mai bine. Oricum, trebuie să mărturisesc faptul că am fost plăcut surprins să constat că unicul copil al familiei Neamţu (născut în 1970) nu agreează deloc ideea de a trăi în umbra notorietăţii părinţilor săi. Opiniile lui sunt tranşante (“Nu cred că e bine să scrieţi despre noi la grămadă, cum se spune. Familia este un dat biologic şi social, dar, ca artişti, noi nu putem fi trataţi ca o familie, suntem cât se poate de diferiţi.”), preocupările îl recomandă ca fiind o natură complexă, sedusă cu măsură de puterea imaginii (pictura sa are la bază structuri şi elemente arhitecturale, cu conotaţii preponderant decorative, iar prezenţa umană este esenţializată, sugerând o origine angelică), dar fascinată deopotrivă şi de înţelesurile profunde, paradigmatice ale acesteia (este doctorand la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi pregăteşte o teză în domeniul antropologiei culturale). De asemenea, este asistent universitar la Facultatea de Arte Decorative şi Design a Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti, a participat la mai multe stagii de pregătire professională în Italia şi Germania. Dacă aş adăuga şi faptul că a realizat mai multe lucrări de artă monumentală (printre altele, la Biserica “Doamna Oltea” şi la Grădiniţa 217 din Bucureşti) vi s-ar părea probabil că este deja prea mult pentru un tânăr de 34 de ani. Şi cu toate astea, nu v-am spus totul. Lisandru are şi doi copii – Ana, de 10 ani şi Mălin, de 7 ani. Fata cântă la vioară, iar băiatul cu ce credeţi că-şi “omoară” timpul?
Aţi ghicit, pictează!
***
“Pledoarie pentru pastel -
Interviu cu pictorul Costin Neamţu”
de Corneliu OSTAHIE
Pastelul este un gen grafic şi pictural cu totul aparte. Originile sale se pierd în paleoliticul superior, când oamenii primitivi „decorau” pereţii peşterii de la Altamira într-un mod asemănător cu ceea ce mult mai târziu se va defini ca fiind o tehnică artistică de sine stătătoare. A cunoscut perioade de înflorire şi de uitare. În Europa de azi se bucură de interes, i se consacră expoziţii speciale şi este căutat prin galerii de colecţionarii împătimiţi. În România ultimelor decenii a fost practicat sporadic, ca, de altfel, şi în momentul de faţă. Există însă un artist, pe numele său Costin Neamţu, despre care se poate spune că şi-a consacrat viaţa acestui gen, în virtuţile expresive ale căruia a crezut încă din adolescenţă şi în care crede şi acum.
- De ce pastel şi nu acuarelă, tuş sau ulei?
- Întrebarea este mai degrabă provocatoare, deoarece ştii foarte bine că am folosit şi folosesc în pictura mea diverse alte tehnici. Totuşi, pot spune că a existat o perioadă destul de lungă în viaţa mea profesională, cam 30 de ani, în care m-am ocupat cu precădere de pastel. Nu l-am abandonat nici acum, dar nu mai lucrez atât de des ca altădată în această tehnică. Ca să răspund totuşi mai aplicat la întrebarea pe care mi-ai pus-o, deşi la mijloc este vorba despre o afinitate greu de definit, care transcende determinările de ordin concret, am să-ţi spun că a existat o întâmplare, în adolescenţa mea, care m-a împins într-un anumit fel pe acest drum. Aveam 16 ani şi eram ucenic la o oţelărie din Hunedoara. Pe vremea aceea, artiştii erau trimişi să se inspire din „realităţile nemijlocite ale vieţii şi muncii oamenilor”, cum se spunea în limbajul de lemn de atunci. Aşa se face că şi în uzina în care lucram eu a sosit la un moment dat un grup de pictori care urmau să imortalizeze munca oţelarilor. Printre ei se afla şi Aurel Cojan, un artist care m-a atras prin aerul său parcă nepământean şi cu care ulterior m-am aflat în relaţii destul de bune. Pe scurt, mi-au trezit interesul „beţişoarele” sale colorate, batoanele de pastel adică, şi nu m-am lăsat până când nu i-am şterpelit câteva bucăţele. Mai târziu i-am mărturisit „păcatul” şi s-a bucurat mult de „nelegiurea” mea, care mi-a inspirat pasiunea pentru pastel. Fapt este că am început încă de atunci să desenez cu acele fragmente de culori şi m-au surprins moliciunea extrem de rafinată, senzuală aş putea spune, cu care pastelul se întinde pe suprafaţa care se pictează, uşurinţa cu care culorile pot fi modulate, precum şi consistenţa picturală a imaginilor obţinute. Nu mai vorbesc despre alchimia luminii incluse în aceste culori, lumină care poate fi „distilată” până la fracţiuni infinitezimale, cu efecte picturale de mare virtuozitate, aşa cum a reuşit Luchian, poate cel mai mare pastelist al lumii. Pornind de la aceste date iniţiale, pastelul a devenit pentru mine o adevărată obsesie artistică, pe care m-am străduit timp de câteva decenii, după cum spuneam, să o păstrez la o tensiune creatoare maximă. Acum, privind în urmă, mă pot declara mulţumit de ceea ce am realizat.
- Mă tot gândesc la ceea ce mi-ai spus. Adevărul este că pastelul lasă o anumită impresie de fragilitate, de efemeritate chiar, care ar putea sta la originea faptului că a fost neglijat de artişti...
- Este fals. Luchian însuşi a făcut o demonstraţie convingătoare în faţa unor sceptici de acest gen: a luat una din lucrările sale şi a scuturat-o energic, a bătut-o ca pe un covor, fără ca vreun fragment de culoare să se desprindă de pe hârtie. În ciuda delicateţii pe care o inspiră, pastelul este la fel de „solid” şi de durabil ca şi uleiul. Din păcate, la noi cel puţin, prejudecata pe care ai enunţat-o în întrebare este cât se poate de reală şi continuă să existe.
- În afară de tine, cine mai face astăzi pastel în România?
- Mai sunt câţiva, de care eu am cunoştinţă. Printre aceştia se numără Constantin Albani, Nicolae Iorga, Emanoil Mazilu, Mircea Doinaru. Nu aş vrea să trec însă peste nişte nume mari care au întreţinut în secolul care abia a trecut arta pastelului: Francisc Şirato, Gheorghe Musceleanu, Lucia Demetriade-Bălăcescu. Tot în contextul acesta aş vrea să amintesc de Salonul Pastelului organizat în primăvară la Galeria Artelor de la Cercul Militar Naţional. Păcat că Uniunea Artiştilor Plastici nu a avut o iniţiativă asemănătoare. Cred că s-ar putea realiza expoziţii de mare succes care să plece chiar de la anumite tehnici de lucru, expoziţii consacrate acuarelei, tuşului, peniţei, graficii imprimate etc. Ar fi instructiv şi, în plus, i-ar motiva pe artişti să reînvie anumite genuri, pe nedrept abandonate în acest moment.
- Bine, dar eşti „liderul” de necontestat al pasteliştilor români contemporani. De ce nu ai tu astfel de iniţiative?
- Din păcate, şi chiar o spun cu regret, nu am calităţile de organizator necesare în astfel de activităţi ample.
- Care este situaţia pastelului în Europa şi în lume?
- Mult mai bună decât la noi. În Franţa, o ţară în care această artă are o tradiţie remarcabilă, se organizează manifestări periodice ale pasteliştilor, există galerii dedicate, apar monografii şi albume special consacrate acestei categorii de artişti. Dar nu numai acolo. Expoziţii de rang european se organizează şi în Rusia, şi în Polonia, şi în Italia. La o parte dintre acestea am fost şi eu invitat să particip şi am făcut-o cu mare plăcere.
- Pe piaţa de artă din România, atât cât este şi cum este ea în momentul de faţă, se tranzacţionează lucrări realizate în tehnica pastelului?
- Puţine, iar preţurile sunt foarte scăzute: cam 200 de euro o lucrare, preţ de autor, şi 400 de euro, preţ de galerie.
- Cu toate acestea, nu te-ai lăsat descurajat.
- Nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. Pastelul este pentru mine o opţiune artistică esenţială, care nu a fost şi nu este influenţată de conjuncturi profesionale sau economice defavorabile. De altfel, toată pictura mea stă sub semnul unei determinări interioare foarte temeinic definită în termenii nevoii spirituale de a mă exprima pe mine însumi. Restul contează mai puţin sau poate că nu contează deloc.... (Economistul/ECART, 22 septembrie 2005)
***
4 mai 2014
La multi ani fericiti, Costin Neamtu!
Articol apărut in revista "Plai străbun" - Magazin pentru românii din lumea intreagă" nr. 34 / 2014
= Căldura și intimitatea pastelului la Costin Neamțu =
Cu lucrările pictorului Costin Neamțu publicul interesat de artă a putut străbate primăvara, întreaga vară a anului 2013 și intra entuziast în toamnă, căci nu puține au fost evenimentele care au adus pe simeze deopotrivă picturi ca și volume pictate, toate opere semnate de acest creator, originar din satul Corni, județul Suceava.
Prima manifestare semnificativă a anului care l-a antrenat pe pictor s-a concretizat în expoziția gândită de curatorul Ruxandra Garofeanu la Galeria Dialog, spațiu în care se făceau remarcate variatele expresii plastice ale câtorva (13) reprezentanți ai promoției 1967 a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu. Deși, considerăm că expoziția a fost extrem de bine venită, simeza s-a dovedit a fi totuși limitată, prea mică pentru numărul artiștilor abordați și diversitatea operelor aduse în expunere.
Costin Neamțu într-o companie puternică -Vasile Chinschi, Angela Tomaselli, Dan Horațiu Panait, Aurelia Matei, Liviu Stoicoviciu, Vasile Craioveanu, Ilie Boca- se prezenta acolo cu câteva dintre lucrările sale în care studiul de atelier semnala interesul artistului îndreptat spre sinteze pornite exclusiv din sugestiile oferite de natură.
O a doua expoziție în care s-a putut urmări de data aceasta demersul pictural dar și volumetric al lui Costin Neamțu printr-un număr mai mare de lucrări prezentate a fost organizată la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. Și aici, forța ideii de “promoție” a determinat nașterea expoziției dar numărul restrâns de artiști, doar 3, a ajutat semnificativ la conturarea profilelor artistice. Lucrările expozanților- Letiția Oprișan, Dan Cioca și Costin Neamțu au fost selectate de criticii Doina Mândru și Mădălina Mirea sub titlul Reverii lucide, sintagmă care l-a readus cu bucurie în atenție pe importantul teoretician al artei, dispărut dintre noi, Radu Bogdan.
O surpriză a constituit cea mai recentă expoziție semnată Costin Neamțu. În prezentare s-a aflat o altă latură a cercetărilor situându-l pe artist prin natura observației în imediata apropiere a naturii. Privitorii s-au simțit atrași de data asta de plastician prin căldura pastelului, tehnică suverană pe simezele Galeriei Artelor a Cercului Militar Național. În plus, temele expuse în această tehnică, au diferit radical de ceea ce văzusem și semnalasem ca direcție pricipală în expozițiile anterioare. Pictorul monumentalist Costin Neamțu și-a demonstrat cu respectiva ieșire pe simeze sensibilul atașament față de bogăția figurativului. În plus, temele abordate de plastician -a căror istorie poate fi cu ușurință urmărită în plastica românească din secolul al XX-lea- au însemnat pentru creator o importantă provocare.
Portretul, peisajul sub diversele sale aspecte și natura statică au dominat simeza conturând universul intim al pictorului cu locurile dragi, cu oamenii care l-au impresionat, cu problemele legate de compoziție, game cromatice și armonii, dovedind și cu acest prilej că nu subiectul ales reprezintă punctul fragil al creației unui plastician ci felul în care reușește cu sinceritate să-și dea răspunsuri la întrebări incomode.
Roxana Păsculescu
|
|