SPIRU VERGULESCU - Album "Expozitia retrospectiva 75 ani" 2009
"Ultimul messer din Slatina"
Sebastian Amza - ZF Ziarul de Duminica 11.09.2009
Culoarea lui Spiru Vergulescu* - nu numai a picturii, ci şi a vieţii - nu diferă de nuanţa sa de bază, căreia, la o verificare, i se suprapune. Fireşte că exact. Fiindcă, dacă e să ne răsfăţăm zâmbind, aceasta ar fi conformă cu butada savuroasă a veşnicului neastâmpărat Francois Cavanna, care ne atrage atenţia: "Cameleonul nu va avea culoarea cameleonului decât atunci când va fi aşezat peste alt cameleon".
Aşadar, amprentată bine, personalitatea lui Spiru Vergulescu împrumută exact culorile de pe paleta sa.
Roşul ambiţios de beretă (atunci când pictorul vrea să se viseze, fără să aibă nici cea mai mică urmă de trac, ucenic de Leonardo sau vecin de şevalet cu Rembrandt!), de altfel, un roşu la fel de aprins ca rochia iubirii cărunte, la Gunka cea melancolică. Verde de livadă cu zarzări înfloriţi sau extras direct din dealul Grădiştea şi Malul Livezii. Brun-roşcat palid de Balcic la ferestre albe cu volete (veşnic închise!). Bleu sidefiu de Kaliakra cu stânci şi nor în formă de aripi sau de insula grecească Hydra, cu palmier şui şi-o stradelă încremenită în curbă. Violet de Violeta şi de siluetă de artist ce priveşte pierdut în depărtări pe fereastra veroneză a atelierului său. Galben stins cu trepte de uliţă cehă din Praga ori, mai vioi şi mai vorbăreţ, de casă cu bârfitoare din centrul vechi al Slatinei. Apoi, dar nu în cele din urmă, albul ivernal (mult alb, nămeţi uriaşi de alb... ohooo! dacă puteţi să rămâneţi cât mai mult în "iernile" lui Spiru, în mod cert cele mai frumoase din câte există pe această lume, căci Archibald MacLeish poate să depună mărturie, da! e adevărat, " Winter is another country"!).
Atunci când nu se deschide spre un colţişor de lume, de casă, de grădină, de univers ori de stradă, ochiul magicianului se întoarce spre sine în atelierul său. Vădind ambiţia renascentistă nedisimulată a cultului pentru măestrie, de care numai un "messer" (adică un Stăpân, adică un Maestru!) este capabil. Cu ferchezuiala aproape heraldică pentru propria-i proeminenţă, imaginându-se, pradă unui mic, dar rapid explicabil acces de vanitate (mai ales la un oltean veritabil!), drept un Pantocrator cu zulufi înspicaţi ieşind de sub bereta roşie, cu tunică neagră cu bumbi argintaţi, mâneci bufante şi manşete albe şi, în sfârşit, cu penelul în mâna dreaptă, pe care se zăreşte un inel greu cu sigiliu. Este proiecţia metafizică a unui spirit vizual divergent (în tonuri când ludic-balcanice, când grav-baroce, când limpezi-iberice, când de-chirico-valahe!), care îşi respectă cu sfinţenie împrejurările şi împrejurimile. Îmbogăţite primordial, să nu uităm, cu ordinul de mărime infinită a iubirii, etern numită Gunka. Soţie, muză, alter-ego şi, nu în ultimul rând, principiu de viaţă şi de dincolo de ea.
Iată de ce i se pot ierta cu mărinimie crizele de alintare pe care orice artist uriaş le ascunde cu greu în căuşul inocenţei sale naturale (de a se vedea peste tot numai pe el, pe stradă, în atelier, în pasajul Villacross, în ipostaze biblice, oriunde, de a semna până şi albumele aflate pe masă în diversele naturi statice ori de a se surprinde stând de vorbă cu personaje costumate gata de epocă; totul, la fel ca în regia unei piese dramatice ce-l are protagonist pe el - şi, la urma urmelor, chiar aşa şi este, nu e nici o exagerare!... apropo! de foarte multe ori există impresia că tablourile sale sunt, de fapt, nenumărate cioburi dintr-o uriaşă scenografie a lumii!).
Din retrospectiva de la Galeria Cercului Militar Naţional, ce adună din diferite colecţii doar 49 de tablouri, altminteri generoasă şi echilibrată (unul dintre organizatori mărturisea într-un aparté că, în general, e destul de riscant să se expună prea multe piese într-un singur spaţiu!), lipsesc, cu siguranţă, numeroase lucrări, cum ar fi, dacă luăm la întâmplare, "Pod veneţian", "La Tescani", "Sighişoara", "Calcane albe", "Vilă în Spania", "Intrarea în Braşov" ori magic-tulburătoarea "Înmormântare". În contrapartidă, însă, ele pot fi admirate pe site-ul galeriei virtuale a pictorului. Acolo unde se găseşte o altă pânză extraordinară, intitulată, ni s-a spus, "Iarnă în Slatina". Ar fi păcat să n-o vedeţi, chiar şi cu ochii minţii. Fie şi numai pe temeiul acelei lucrări - o stradă maiestuoasă de provincie coşcovită de iarnă şi de frig, la capătul căreia privirea însă nu poate ajunge, fiindcă undeva, la mijloc, are loc o explozie de alb inexplicabilă, ca un bulgăre de zăpadă uriaş pulverizat, ce înghite întregul orizont - deci, fie şi numai pe acest temei, se poate aşeza o întreagă serie literară fantastică de nădejde, pornind de la Karel Capek şi terminând cu Julio Cortàzar; sau invers, începând cu H.P. Lovecraft şi sfârşind cu Adolfo Bioy Casares. Pentru că "messer" doar provoacă. El nu rezolvă. Nu are ce. Fiindcă, la el, stocul de probleme s-a epuizat.
Spiru Vergulescu este, apoi, un exemplu rar de "eternel retour" la matrice, la biotopul său natural. Urmare a sinesteziilor provocate, la naştere, de locul de baştină, el s-a întors reflex, mereu şi mereu, acolo. Deşi "emigrat" la o vârstă fragedă în Bucureşti, artistul a perceput Slatina ca pe creuzetul său originar (altminteri, comun şi altor spirite: Eugen Ionesco, Lipatti, Minulescu!). Ca pe un piept matern, cald şi primitor, de care nu se poate dezlipi niciodată. Titlul de cetăţean de onoare al oraşului, o casă-muzeu (cu faimosul său atelier!), o grădiniţă ce-i poartă numele şi un concurs de pictură la şcolile din Slatina sunt gesturile fireşti pe care toposul le face în beneficiul eroului. De iubire întoarsă veşnic. Spre aducere-aminte. Tocmai de aceea, muzeul de artă al locului îşi împarte patrimoniul de artă contemporană în două secţii. Una este a lui. Cealaltă este închinată lui Ion Popescu-Negreni, alt "messer" din Oltenia şi fost profesor al său la Belle Arte. Deci, în concluzie şi fără confuzie, în acelaşi timp împiedicând pateticul să ţâşnească din clişee, totul (atât viaţa, cât şi postumitatea!) se întemeiază pe iubire.
Pictura lui Spiru Vergulescu nu face rabat. Sigur, cu străduinţă neuronală şi cu râvnă nedomolită, ea poate fi imaginată. Ori, şi mai cu aplecăciune, cercetată cu lupa academică, analizată, depozitată şi clasificată. Însă, dincolo de toate aceste acţiuni banale, de iubit, ea nu poate fi iubită decât printr-o singură lentilă. Cu privirea. Atât. Descosând-o cu migala unui condeier în inimi de diamante. Pe dinăuntru, pe dinafară...
*) Retrospectivă Spiru Vergulescu, Centrul Militar Naţional, Galeria Artelor
amza_sebastian@yahoo.com
***
…Un semn dumezeiesc însă a fost faptul că, în paralel cu această varză plastică de la Festivalul “Enescu", la Galeria Cercului Militar s-a petrecut un eveniment de marcă pentru arta românească: Retrospectiva Spiru Vergulescu, marele pictor care, pe 13 septembrie, ar fi împlinit 75 de ani! Uluitor ce diferenţă, între un artist adevărat, un clasic aşa cum era numit Vergulescu pe cînd se afla în viaţă, şi kitschurile de pe pereţii Festivalului. Expoziţia lui Vergulescu ar fi rimat mult mai bine cu sonurile enesciene decît lucrările convenţionale de pe simezele generoase ale festivalului. Şi asta fiindcă tablourile lui sînt mai vii, mai proaspete, mai inspirate, mai profund muzicale, aşa cum reiese din atmosfera acestei picturi vergulesciene, uneori de un stilism care rimează cu tonalitatea muzicii enesciene, dar şi a contemporanilor săi, precum un Debussy, Ravel sau Şostakovici, poate compozitorul cel mai cîntat din Festival. Şi mă gîndesc în primul rînd la naturile statice ale lui Vergulescu, nişte capodopere, precum Ciulini, Liliac pentru Gunka, Natură statică, Şevaletul artistului sau Trandafirul. Apoi ce formidabile legături s-ar fi putut face între Vecerniile lui Rahmaninov şi imaginea lui Isus Christos realizată de Vergulescu, făcîndu-ne să regretăm că latura mistică a pictorului s-a afişat doar în ultima perioadă de creaţie. Cu astfel de lucrări festivalul s-ar fi putut îmbogăţi.
Grid Modorcea – Tricolorul nr. 1665 din 09/16/2009
***
„Spiru Vergulescu, un pictor la 75 de ani”
Memoria pictorilor care pleacă este, cel mai des, condamnată. Dacă cineva deţine un depozit semnificativ de creaţii ale acestuia, de cele mai multe ori se grăbeşte să le pună pe piaţă, producînd un fel de inflaţie care duce la scăderea cotei. Memoria sa este ţinută în viaţă cît există depozitul, poate şi după, dacă se mai fac cîteva noutăţi, în maniera maestrului, că e piaţa încălzită. Există şi cazuri în care moştenitorii, în fizic sau doar morali, nu văd totul ca pe o afacere complicată, în care nişte obiecte trebuie transformate în cît mai mulţi bani, şi atunci memoria artistului devine un fenomen cultural. Rareori mediul intim al creaţiei este păstrat in situ, graba evacuării şi recuperării imobiliare distrugînd iremediabil resorturile fine şi atmosfera atelierelor, cele care explică cel mai clar şi cald o operă artistică. Deocamdată nu am nici o ştire de vreun atelier transformat în templu al memoriei unui artist plastic, la plecare acestuia dintre noi şi lucrările sale.
Pictorul Spiru Vergulescu este o memorie luminoasă, aşa cum i-a fost şi pictura. Cînd îi evoci numele, cunoscătorii se simt datori să evoce o amintire cu Spiru şi, întotdeauna, şi Gunka Vergulescu. Amintirile sînt, mai mereu, simple, adevărate, directe, pline de lumină. Şi-i amintesc colecţionarii şi iubitorii de artă, criticii şi cronicarii de artă, prietenii de tot felul, oameni cu care a lucrat la realizarea unor proiecte deosebite. Pompilia Dumitrescu a început să cumpere pictură de Spiru Vergulescu acum mai bine de un sfert de secol. L-a descoperit pe simeze şi, în timp, a construit o colecţie de excepţie, poate cea mai tare în Spiru Vergulescu, dar minunăţia faptei vine şi din aceea că a colecţionat, o viaţă întreagă, preţ de mai multe averi, numai Spiru Vergulescu. La Bucureşti, colecţionarul şi maestrul spaţiului virtual, Karlfried Patzelt, împreună cu Pompilia Dumitrescu şi pictorul Mihai Potcoavă, prieten şi admirator al maestrului Vergulescu, i-au făcut un site aproape complet, cum mi-aş dori despre fiecare dintre artiştii despre care scriu sau doar pomenesc. Slătinenii au ştiut cel mai bine să îi cinstească memoria, în oraşul său natal funcţionînd o grădiniţă de copii cu numele pictorului, o secţie bogată şi frumoasă la Muzeul Judeţean din Slatina şi, mai ales, casa memorială “Gunka şi Spiru Vergulescu”, refăcută chiar de artist pe locul şi după chipul casei natale. Cu puţini ani în urmă, Dan Eugen Dumitrescu a scris volumul “Un învingător, pictorul Spiru Vergulescu” iar singura monografie a artistului a fost realizată, în 1986, de Victor Ernest Maşek. Ţin să menţionez neapărat în această pseudobibliografie sau prea repede trecere în revistă a celor legate de memoria artistului şi clipurile video în care apare pictorul Vergulescu, postate în universul internet de pictorul Vasile Mureşan Murivale.
Pe piaţă şi în licitaţii, picturile lui Spiru Vergulescu sînt apariţii foarte rare şi chiar dacă a fost vorba de piese deosebite, preţurile au fost departe de cota reală sau de preţurile din vremea artistului.
Viaţa lui Spiru Vergulescu a fost una de roman, deloc uşoară, deloc comună. S-a născut acum 75 de ani, în ziua de 13 septembrie, la Slatina, într-o familie simplă, mama sa fiind nevăzătoare. De la doi ani a fost crescut, la Bucureşti, de “mama Aglaia” şi soţul ei, fratele mamei. Înclinaţia sa spre desen şi pictură a fost cultivată de această femeie minunată, care i-a îndrumat paşii şi l-a susţinut. Se recunoştea desenînd de la trei ani şi declarînd pictura ca ţel de viaţă la numai 10 ani. Rememorînd şi descoperind paşii care i-au împlinit destinul, îşi amintea cum a admirat munca la şevalet a unui pictor, în spaţiul urban periferic al Bucureştiului, pentru a descoperi, mai tîrziu, pînza realizată atunci într-o expoziţie, artistul căpătînd şi el numele lui Lucian Grigorescu. Părinţii nu au fost de acord cu intenţia adolescentului dar şi-a impus voinţa şi chemarea, inclusiv printr-un fel de grevă, un refuz de a învăţa o altă meserie decît pictura. În aceea perioadă a început şi prietenia de excepţie cu profesorul Ion Iacob, care l-a ajutat de mai multe ori, ca un adevărat părinte, şi în prezent trăieşte, împreună cu doamna sa, Alexandrina Monteoru, retras în linişte, printre tablourile şi amintirile cu pictorul Vergulescu.
A făcut şi liceul, numit Şcoala medie tehnică de arte plastice, şi facultatea de artă, în Bucureşti. Între 1955 şi 1961 a făcut cursuri de pictură monumentală şi apoi la secţia de pictură de şevalet la Institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu”, iar profesori i-au fost Catul Bogdan, George Lowendal, Ion Popescu Negreni şi Paul Miracovici. Era student încă, în 1959, deci acum exact 50 de ani, cînd a cunoscut-o pe Gunka, şi ea studentă, la Conservator. Venise din Bulgaria să caute leac pentru lumina ochilor pe care, însă, o pierduse pentru totdeauna. Tînără, de o frumuseţe rară şi foarte sensibilă, Gunka a devenit jumătatea creatorului Spiru Vergulescu pentru toată viaţa. În arta şi fiinţa sa, au fost mereu cei doi şi numai ei doi. Mărturiile şi amintirile ni-i arată numai împreună, este singura femeie din arta sa, singurul chip, singura lumină.
După 1989, cînd avea 55 de ani, vîrsta marii maturităţi, Spiru Vergulescu s-a aruncat în mari proiecte, pe care revoluţia le eliberase. Redescoperă locul unde fusese casa natală, la Slatina, şi o reface pentru a-i fi leagăn şi al bătrîneţii. Ulterior o donează, cu multe lucrări personale, oraşului natal, aici funcţionînd cu tot respectul urbei casa-muzeu “Gunka şi Spiru Vergulescu”, inaugurată acum trei ani, la ultima aniversare a pictorului. La muzeul local, judeţean, reuşise să determine constituirea unei secţii Spiru Vergulescu, dar şi una dedicată celuilalt mare pictor din judeţ, Ion Popescu din Negreni – Olt. A muncit direct şi fizic pentru toate aceste realizări care fac din municipiul Slatina deţinătorul unei adevărate comori artistice, ce nu a văzut Micul Paris, de fapt departe tare de lipsa totală de semne despre Spiru Vergulescu din partea oraşului pe care l-a pictat cu atîta pasiune, o viaţă întreagă. Pe scurt, în Bucureşti nu se află nici secţie, dar nici casă memorială Spiru Vergulescu, ci numai iniţiative private, colecţii de suflet şi o recentă placă comemorativă pusă la intrarea în blocul din centrul Bucureştiului unde au locuit cei doi Vergulescu, şi acum doar Gunka.
Şi, totuşi, luni, pe 31 august, la 5 seara, se deschide o expoziţie retrospectivă şi comemorativă dedicată pictorului Spiru Vergulescu, ca petrecere la împlinirea a trei sferturi de veac de la naşterea sa. Am scris aici despre viaţa artistului dar nu am formulat o vorbă despre arta sa, sperînd că se va vorbi mult cu această ocazie. Pictorul nu este şi nu va fi prezent, ne-a părăsit acum doi ani, după alţi trei de suferinţă. Lipsa sa este la fel de tînără cum declara că se simte cînd a împlinit 70 de ani. Se reunesc, cu această ocazie, prietenii pictorului şi ai artei sale dar, de fapt, se petrece întîlnirea picturilor pe care aceştia le deţin, este o reuniune a picturii lui Spiru Vergulescu, venind din casele celor care o iubesc.
Ziarul „Bursa” nr. 167 vineri 28 august 2009 Marius Tiţa
***
|
|