Album despre TEODOR RÃDUCAN
TEODOR RADUCAN
vezi si:
http://patzeltart.ro/v/teodor+raducan/
http://www.arcadja.com/auctions/en/raducan_teodor/artist/416111/
http://elenushu.wordpress.com/2010/07/07/la-vernisaj/
Vernisaj Expozitie retrospectiva de pictura "DE LA NATURA LA CONCEPT" la MNTR, ianuarie 2014
https://www.youtube.com/watch?v=5kLqvXDeQls#t=1173
https://www.modernism.ro/2018/10/19/teodor-raducan/
Teodor RADUCAN (Nascut la 4 iulie 1938, în Bucuresti) artist vizual cu specializarea pictura.
Educatie si formare:
1950-1954 - a fost indrumat in tehnica picturii de maestri Ignat Bednarik (1882-1963) si Spiru Chintia (1921-1985)
1956 - A absolvit in Bucuresti Scoala Medie de Arte Plastice
1966 - Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucuresti, Profesori Catul Bogdan, Ion Popescu Negreni și Gheorghe Saru.
Afiliatii:
1970 - Membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania
1981 - membru al Asociatiei Internationale pentru Literatură si Artă cu sediul la Londra si Malta, membru al Academiei Internationale pentru Unitatea Culturii "Burckhardt",
1983 - membru al Academiei Tiberina din Roma (Institut de Cultura Universala si Studii Superioare), membru fondator al Scolii Internationale de Acuarela "Aldo Raimondi", cu sediul la Roma .
Atât în tară cât si în străinătate a fost invitat să tină conferinte, cursuri si prelegeri de artă plastică traditională si modernă, iar la Academia "Burckhardt" din Roma si la Scoala Catolica „S.Martino" din Brianza a predat desenul si acuarela intre anii 1971-1996.
Premii si distinctii:
1977 - Diploma si Cupa concursului"Pro-Loco", Bernareggio Milano; Diploma de Semnalatiune Speciala a Bienalei Internationale de Arta Antica si Moderna din Monza; Cupa „Amicilor Artei" din Carugate Milano; Diploma de Merit a celei de a IX-a Expozitii „S.Ambroeus" Milano;
1978 - Diploma si Medalia „Campidoglio D'Oro" decernata de catre Academia Internationala Burckhardt din Roma;
1982 - Diploma de onoare a Academiei Internationale pentru Unitatea Culturii
1984 - în cadrul Premiului International „Villa Alessandra", Allano Pescara, primeste Premiul Special pentru artistii straini;
1985 - a fost numit delegat pentru România din partea Scolii Internationale de Acuarela "Aldo Raimondi".
1986 - Premiul „Studio" al Clubului „Amicii Artelor" din Carugate Milano;
2000 – admis in „1000 Leaders of World Influence American Biographical Institute SUA, International man of the year Cambridge England, Universal Award of Accomplishment American Biographical Institute SUA;
2001 – inclus in "Who's who in the 21 st.Century International Biographical Centre" Cambridge England, 500 Leaders of Inluence American Biographical Institute SUA; Primeste functia de Consilier Onorific al Institutului International American pentru Biografii Cambridge.
2004 – "International Visual Artist of the Year 2004" din partea International Biographical Centre of Cambridge England,
2008 – 'Man of the Year representing Romania" din partea American Biographical Institute,
Expozitii personale și colective:
A deschis începând cu 1966 numeroase expozitii personale în tară si peste hotare: Bucuresti, Mamaia, Constanta, Sibiu, Oradea, Râmnicu Sărat, Târgu Jiu, Resita etc și respectiv Florenta, Milano, Singen, Freiburg, Colmar, Alger, Carugate, Roma, Venetia etc.
În ultimii ani a expus la:
2008 - Expozitie personală „Venetia, memoria artei” la Institutul Italian de Cultura "Vito Grasso" Bucuresti
2008 - Expozitie personală la Galeria Apollo Buc.
2008 - Expozitie personală la Galeria Artelor, Cercul Militar National Buc.
2010 - Expozitie personală la Galeria Uzinexport si lansare Album "Teodor Răducan"
2012 – Expozitia SCAR „Grafica în pictura romaneasca” Muzeul Național Cotroceni
2014 - Expozitia SCAR „Portretul în pictura românească” Muzeul Național Cotroceni,
2014 - Expozitie personală retrospectivă de pictură "De la natura la concept" la Muzeul National al Tăranului Român
2015 – Expozitie de grup la U Art Gallery (Uzinexport) Bucuresti,
2015 – Expozitie personală "Aproape de soare" la U Art Gallery (Uzinexport),
2015 - "Grafică românească inedită din colecţii" la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”
2015 - Expozitia SCAR „Buchetul de flori în pictura românească” Muzeul Național Cotroceni
2016 - Expozitia de grup „Pasi spre lumină" la Galeria Orizont Bucuresti
2016 - Expozitia SCAR „Marina în pictura românească” Muzeul Național Cotroceni
2016 - Expozitia de grup „Din lumea satului” Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”,
2017 – Expozitia de grup „Artisti plastici comentați de Petre Oprea” la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Guști
2018 - Expozitie personală retrospectiva "Teodor RADUCAN - 80 ani" la U Art Gallery
Peste 2000 de lucrări ale artistului se găsesc în colectii publice si particulare din tară si din străinătate (Italia, Canada, Elvetia, Algeria, Franta, Grecia, Israel, Germania, Polonia, Malta, Japonia, S.U.A., Suedia, Rusia).
Bibliografie:
- Octavian Barbosa - Dictionarul artistilor plastici contemporani – Ed.Meridiane, 1976
- Mircea Deac- LEXICON Pictori, sculptori si desenatori din Romania secolele XV-XX, 2008
- Cornel Tatai-Baltă - „Marea şi Mica Romă în viziunea lui Teodor Răducan”, Editura Altip din Alba Iulia, 2008
- Victoria Anghelescu - „Culoarea, personajul principal” in "Adevărul literar si artistic" 22 oct. 2008
- Albumul „Grafica în pictura romaneasca” Muzeul Național Cotroceni, 2013
- Albumul „Portretul în pictura românească” SCAR și Muzeul Național Cotroceni, 2014
- Roxana Pasculescu - Revista "Plai străbun - Magazin pentru românii din lumea intreagă" nr.35 / 2014
- Albumul „Buchetul de flori în pictura românească” SCAR și Muzeul Național Cotroceni, 2015
- Albumul „Marina în pictura românească” SCAR și Muzeul Național Cotroceni, 2016
- Albumul „Din lumea satului” Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, 2016
- Vasile Florea – „Arta românească de la origini până în prezent” 2016
- Albumul „Artisti plastici comentați de Petre Oprea” MNSDG, 2017
***
CULOAREA, PERSONAJUL PRINCIPAL
de Victoria Anghelescu "Adevarul literar si artistic" 22 oct 2008
Peisajele din expoziţia lui Teodor Răducan sunt lipsite de oameni, iar casele şi formele de relief sunt suficiente lor însele. Teodor Răducan este un pictor al cărui nume este cunoscut mai curând în Italia decât în ţara natală, unde trăieşte şi creează.
Anul acesta, artistul a împlinit 70 de ani. Evoluţia lui artistică, în afara modelor şi fricţiunilor de breaslă, s-a produs organic, de la primele peisaje ale studenţiei la lucrările de acum. Personajul principal al creaţiei lui este culoarea. Culoarea densă, ca o glorificare a materiei, din primii ani, se rafinează treptat, învaţă să celebreze lumina, fie prin armoniile cromatice, fie prin transparenţa acuarelei.
Ar fi dificil să enumerăm aici expoziţiile din străinătate şi onorurile pe care lumea artistică din Italia, SUA sau Marea Britanie i le-au acordat. Membru al Academiei Burckhardt, nominalizat pentru Ordinul American pentru Excelenţă, viceconsul al I.B.C. membru al Academiei Tiberina din Roma, îşi vede lucrările expuse în toată lumea şi distinse cu o serie întreagă de premii.
Întalnirea artistului cu lumea.
Selecţia de la Centrul Cultural M.I.R.A poate fi considerată o antologie, chiar dacă termenul este mai puţin folosit pentru artele vizuale. Picturi şi acuarele având drept subiect peisajul românesc sau italian întâmpină vizitatorul cu structura lor arhitecturală peste care se revarsă lumina caldă, de cele mai multe ori, solară. Indiferent că ne referim la picturile sau la acuarelele lui Teodor Răducan, constatăm soliditatea construcţiei, grija pentru dispunerea justă a volumelor, pentru coerenţa construcţiei.
De altfel, cele mai multe lucrări au ca temă monumente de arhitectură din România sau din Italia. „Laguna veneţiană”, surprinsă de peniţa artistului într-o lucrare de o prospeţime vădind schiţa la faţa locului nu este mai puţin construită decât, de exemplu, „Anticul centru comercial al Romei” sau un peisaj de ansamblu al Blajului.
Ceea ce frapează în peisajele lui Teodor Răducan este lipsa personajelor. Casele, cerul, colinele, copacii, drumurile şerpuite capătă, în solitudinea lor, valori monumentale. Par să existe dintotdeauna şi să fie suficiente lor însele. De aici, un aer de melancolie care se strecoară de sub strălucirea culorii, de sub rafinata vibrare a aerului.
Criticul de artă Marina Preutu scria în 1998: „Pictorul îşi concepe lucrările ca într-o joacă primordială, inventându-le parcă din taine ale începuturilor, evocând teorii arhaice, imaginând o lume agrestă, plină de seve şi arome sălbatice”.
Lumea creată de el capătă o sacralitate datorată sensului profund al credinţei artistului în propria creaţie. Prin culorile şi formele sale, Teodor Răducan conferă sens lumii înconjurătoare.
Decalogul unui pictor.
Cu prilejul inaugurării expoziţiei, a fost lansat şi volumul aniversar „Marea şi Mica Romă în viziunea lui Teodor Răducan”, semnat de criticul blăjean Cornel Tatai-Baltă. Este un omagiu adus artistului care a acordat un loc important în creaţia sa Blajului, oraşul numit, până astăzi, „Mica Romă” datorită relaţiilor lui cu A.S.T.R.A, cu Timotei Cipariu, dar şi efervescenţei culturale a zonei în secolul XIX. Tipărit la Editura Altip din Alba Iulia, în condiţii grafice remarcabile, cartea este mai curând un album, decât o monografie.
Un studiu aplicat al semnatarului şi o selecţie din cronicile scrise de-a lungul anilor la expoziţiile artistului prefaţează o selecţie de 67 de acuarele, peisaje din Blaj şi din Italia. Reţin atenţia, de asemenea, fragmentele de confesiune ale pictorului, o punere în cuvinte a crezului său artistic, a reevaluare lucidă a propriului parcurs.
Redăm un „decalog” – profesiune de credinţă, adresat colegilor, prietenilor şi iubitorilor de artă din ţară şi străinătate: „ARTA ca reflex al graţiei divine/ ARTA ca dar primit şi asumat/ ARTA ca limbaj universal/ ARTA ca sacrificiu pentru cei însetaţi de frumos/ ARTA ca dăruire întru iubire/ ARTA ca religie a frumuseţilor eterne/ ARTA ca parte componentă a educaţiei estetice în spiritul moralei creştine/ ARTA ca mijloc de comunicare cu virtuţi milenare/ ARTA ca punte de unire între oameni şi popoare/ ARTA ca refugiu al sufletelelor distinse”. Ar putea face parte acest fragment din orice etică a creaţiei.
***
Cultura, Nr. 86 / 23 august 2007
PICTORUL PEREGRIN
interviu cu TEODOR RADUCAN
realizat de Victoria Anghelescu
O casa batraneasca din Bucurestii Noi. O curte cu coarde de vita sprijinite pe stelaje metalice, cu multicolore carciumarese, cu cateva craite si cu tufe de regina noptii. Interiorul are scoarte pe jos si peretii tapetati cu picturi, semnate de gazda sau de altii. Peisaje cu lumina apasatoare sau scaldate in culori solare, Venetii, motive spaniole, o biserica romaneasca, marea intunecata de la noi sau aceea intens albastra cu promontorii decupate de atmosfera incandescenta. Suntem in atelierul pictorului Teodor Raducan, artist ajuns la varsta senectutii, a carui viata se poate citi partial din operele vadind o remarcabila continuitate, de la piesele realizate in timpul scolii pana astazi.
Mi-a atras atentia ca am uitat sa scriu despre parerile lui Nicolae Ceausescu in acest domeniu. I-am raspuns ca „tovarasul“ n-a fost artist, iar eu am scris textul in calitate de specialist. (...) Secretara, cand m-a vazut, s-a uitat lung la mine si m-a intrebat: „Cum, tovarase Raducan, chiar nu stiti? Postul dumneavoastra s-a desfiintat din luna iunie“.
Picturile au constructie solida, de mare rigurozitate, peste care culoarea, in tonuri reci, la inceput, capatand de-a lungul timpului pretioase transparente, construieste o atmosfera sugestiva, incarcata de lirism. Intr-un moment de intensa framantare experimentala, pictura lui Teodor Raducan se constituie intr-o oaza de calm, purtandu-ne cu gandul la epocile in care arta se subsuma ideii de frumos si bine. Fara a-si pierde ancorarea in contemporaneitate, tablourile lui ne poarta prin lume, schimband, din timp in timp, meridianul, gratie calitatii luminii si sonoritatilor pastei cromatice. Peisajele lui sunt lipsite intotdeauna de prezenta umana. Raportul cer-pamant se realizeaza prin culori intr-o armonie sobra la inceput, materialitatii solului evidentiate de brunurile adanci raspunzandu-i un cer de un albastru usor opac. Seva pamantului pare sa predomine in aceasta prima perioada. Urmarirea traditiei scolii romanesti este vizibila, artistul construindu-si compozitiile cu grija pentru regulile clasicului. Atmosfera grava, dramatica uneori, se accentueaza intr-o serie de „Ziduri“, aparand de nicaieri, sprijinindu-se pe nimic, inchizand orizontul cu o perdea de cenusiuri. Metafora sociala si politica, cum avea sa declare artistul. In sfarsit, lumina ii inunda paleta. Aceeasi atotputernicie a naturii, aceeasi absenta a figurii umane, dar bucuria de a trai, de a contempla devine evidenta. Brunurile sunt inlocuite de ocruri, albastrul devine fluid, verdele capata straluciri de smarald, rosurile coapte ale Venetiilor de inceput se lumineaza, cu accente de ocru-orange. Despre ele, criticul de arta Amelia Pavel scria: „De o mare originalitate apar peisajele italiene, Venetiile in special. Asupra acestui motiv, atat de iubit, in istoria picturii, inclusiv a celei romanesti, Raducan proiecteaza acum o noua privire: privire a sobrietatii senine, care fuge de gingasie, ca si de melancolie, de locurile comune ale turismului. Venetiile lui Teodor Raducan sunt pure si vaste, cu nou iz de realism magic in ele, amintind laolalta de Venetia in noiembrie a lui Thomas Mann…
In mape sunt inchise desene. Schite de portret, realizate din putine linii sau din hasurari fine, uimitoare prin capacitatea de sugerare a personajului, indiferent daca este vorba despre figuri anonime de tarani sau despre personalitati culturale ca Magdalena Radulescu, Dinu Ianculescu, Elena Vinea. In ulei, portretul apare rar. Caracterizarea psihologica profunda ii cere lui Teodor Raducan o comuniune cu modelul care se naste greu si rar. Ne putem face o idee despre acest tip de relatie, privind, de exemplu, portretul surorii artistului, cu tinuta de mare demnitate, cu luminozitatea privirii.
Teodor Raducan si-a trait ultimii 30 de ani de viata calatorind. In Italia, Grecia, Spania, Germania, Olanda, Israel. Peste tot pictura lui a fost apreciata. O dovedesc numeroasele expozitii si, mai ales, multele premii si distinctii ce i se acorda. Nu le putem enumera pe toate. E suficient sa amintim ca este membru al Academiei Burckhardt si membru fondator al Scolii Internationale de Acuarela „Aldo Raimondi“, ca a fost premiat pentru lucrarile sale la Bernareggio, Monza, Roma, Pescara, Milano, ca a fost desemnat Omul Anului la Cambridge, ca face parte din Ordinul Ambasadorilor Internationali la nominalizarea Conventiei Culturale Americane, ca a fost nominalizat la Ordinul American pentru Excelenta. Si lista nu s-a incheiat. In pofida tuturor acestor acestor distinctii, Teodor Raducan ramane un om modest, plin de amenitate in relatiile cu oamenii.
In gradina casei, pe care o aminteam la inceput, in fata unei cafele servite ca pe vremuri, pe o „tabla“, alaturi de biscuiti si prajiturele, stam de vorba o lunga bucata de timp. Rezultatul este interviul care urmeaza.
Violeturile Tulcei si soarele Italiei
Victoria Anghelescu: Lucrati concomitent la mai multe lucrari. Intotdeauna ati procedat asa?
Teodor Raducan: Sunt perioade in care simt un aflux de energie nemaipomenit. Altele, in care fac cercetare: desenez, fac schite, ma duc in biblioteci sau la Mogosoaia, precum albina printre flori. Acesta este ritmul atelierului meu de creatie: o perioada de trei-patru luni in care lucrez pana la epuizare, urmata de o relaxare creativa.
V.A.: Exista in creatia dumneavoastra mai multe cicluri, la care ati revenit in timp.
T.R.: La inceputul carierei am fost obsedat de orizontala, desi parintii mei vin din zona de munte. Imi placeau Baraganul, Mogosoaia… Linia orizontala si-a pus amprenta asupra mea. Ma situam intotdeauna sub linia orizontului. Cei care vorbeau despre pictura mea obisnuiau sa spuna: „A, asta face numai campii!“ Apoi, m-a subjugat verticala. Asa au aparut zidul, padurea, muntele. Si, cu marea, m-am intors la orizontala.
V.A.: De ce zidul?
T.R.: Era emblematic. Erau oarecum tragice. Ziduri grele, de plumb, amintind, ca sentiment, de Bacovia. Areta Sandru, poetesa, a scris o carte, „Glontul de portelan“, si a pus pe coperta un „Zid“ al meu. Erau ziduri apasatoare, transmitand imposibilitatea de a comunica. Erau mute, dar puternice, agresive. Multe dintre ele nu aveau legatura cu nici o constructie. Erau suspendate. Mesajul a fost receptat – foarte interesant – in special de italieni. Directorul Institutului Italian de Cultura, impreuna cu Vitto Grasso, care avea sa-i urmeze in functie, au venit in atelier si au fost impresionati. Totul era pe griuri, ramele erau albe… M-au sfatuit chiar sa le pun pic de aur, ca sa atenuez sentimentul apasator. Acelasi sentiment il degajau si cerurile campiilor, rezolvate in aceleasi griuri de plumb. Am descoperit apoi zidurile pline de lumina ale Venetiei, o lumina care se juca pe ele, se rasfrangea in apa si care mi-a umplut inima. Era un joc in drama Venetiei, obligandu-ma sa o percep luminoasa si vesela.
V.A.: Ce alta zona v-a marcat creatia?
T.R.: Dupa Venetia am urmat contactul cu Tulcea, care mi-a schimbat viata. Am inceput sa fiu preocupat de lumina. Asa a disparul „plumbul“. Lumina aceea a Tulcei, cu violeturile, cu umbrele lungi, cu auriurile pe varfurile colinelor, deschiderile panoramice… S-a facut pentru mine o legatura in zona plina de lumina a Romaniei si zona solara a Italiei.
De la Marea Moarta la liliachiurile Greciei
V.A.: Exista diferente intre lumina diferitelor zone geografice?
T.R.: In 1980, am fost invitat in Israel. Am stat doua luni, in chibut, am ajuns pana la Marea Moarta, am umblat peste tot si m-a impresionat un alt tip de lumina pe care, pana atunci, nu-l cunoscusem si care m-a fermecat. Umbrele erau foarte colorate, iar lumina era sticloasa, rece, dura, puternica.
V.A.: Si lumina Greciei?
T.R.: Este diferita. Cu argintiuri, cu violaceuri fine, delicate, liliachiuri… Este o lumina cretoasa, din cauza lipsei vegetatiei. Contribuie la aceasta si albul caselor si o accentueaza si spiritul cubului din constructiile grecesti. De altfel, in multe lucrari, cubul m-a influentat. De aici, constructia ferma, in paralel cu partea lirica, cu poezia.
V.A.: Am remarcat aceasta dualitate constructie riguroasa – culoare lumina cu reverberatii lirice. Cum lucrati, cu ce incepeti?
T.R.: Intotdeauna, cu constructia, in maniera clasica. Ea este pe primul loc, iar eventuala ei rigiditate este innobilata de jocul luminii. In felul acesta, constructia este atenuata, ea rezista pe dedesubtul lucrarii. Asa m-as defini ca un om din afara, doar ca nu poti fi niciodata in afara picturii tale. Nu-mi lipseste insa spiritul critic si realizam cateodata ca rigurozitatea constructiei este rece. Faceam atunci un efort sa ma imbaiez in alt tip de expresie, pentru a obtine ceea ce voiam, de fapt.
Am fost un elev care si-a venerat maestrii
V.A.: Ce maestri ati avut?
T.R.: Gheorghe Saru, Spiru Chintila, in primii ani ai copilariei, Catul Bogdan si, cel mai iubit dintre toti, Ion Popescu Negreni. Am avut marele noroc sa-l am profesor patru ani la Scoala de Arta si sase ani la facultate. Dupa mine, el este un continuator al lui Ion Andreescu. Eu fac parte dintre acei elevi care si-au venerat maestrii. De altfel, mai toti colegii mei aveau aceleasi sentimente pentru Popescu Negreni. Simteam in el aceasta continuitate, subtilitatea, lipsa de spectaculozitate care este astazi pe primul plan. Atmosfera era atunci alta. Lipseau nevoia de distrugere, intentia de a rupe gura targului, de a distruge ceea ce exista. A fost pentru noi o epoca fasta. Stateam pana la ora trei dimineata in biblioteca, plecam in documentari lungi, studiam cu atentie…
V.A.: Cand ati terminat facultatea?
T.R.: In 1966. Mi-am continuat insa studiile. Am fost invitat in 1967 la o comisie culturala a sindicatelor. Erau acolo si scriitori, si coregrafi, si muzicieni… Eram o echipa de specialisti, menita sa rezolve programul cultural al sindicatelor. Eram numiti metodisti. Remuneratia era simbolica, dar ne facea placere. Am avut prilejul sa vad multe zone ale tarii, sa cunosc multi oameni, ceea ce m-a facut sa vad altfel lucrurile. Mi-a folosit, chiar daca punctele mele de vedere nu coincideau cu cele oficiale. Am intrat, din aceasta cauza, in conflicte care au dus la eliminarea mea din viata publica in 1977. N-a fost un motiv declarat. Dar am avut un schimb de cuvinte cu o persoana feminina, care avea functie politica. Trebuia sa realizam un album al miscarii artistice din Romania, pentru RDG. Mi-a atras atentia ca am uitat sa scriu despre parerile lui Nicolae Ceausescu in acest domeniu. I-am raspuns ca „tovarasul“ n-a fost artist, iar eu am scris textul in calitate de specialist. „Dumneavoastra aveti functie politica, am spus, luati un creion rosu si adaugati ce lipseste“. Dupa aceasta discutie, am plecat pentru prima data la Roma, lasand toate datele de contact. La intoarcere, in toamna, m-am dus la serviciu. Secretara, cand m-a vazut, s-a uitat lung la mine si m-a intrebat: „Cum, tovarase Raducan, chiar nu stiti? Postul dumneavoastra s-a desfiintat din luna iunie“. Asa s-a terminat legatura mea cu miscarea culturala sindicala. Imi placea. Sustineam conferinte in diverse cercuri de medici, dar si de siderurgisti sau agricultori. Stateam mai mult pe drumuri. Cand am aflat ca am fost medaliat cu aur la Roma, in 1978, m-am gandit ca exista un Dumnezeu care ma apara. Aceasta protectie am simtit-o de-a lungul anilor, atunci cand nu am mai avut nimic si pe nimeni. Pentru ca din toamna lui ’77, nu m-a mai cautat nimeni, nu mi-a mai dat nimeni nici un telefon. Veneau din cand in cand niste persoane care incepeau sa-si numere banii in fata mea. Le-am spus ca nu ma intereseaza, ca eu traiesc foarte bine cu o mana de orez fiert si cu cateva culori.
In loc de bani, umblam cu acuarele si desene
V.A.: Cand ati luat prima data contact cu arta din restul Europei?
T.R.: In 1977. Au venit la mine la atelier cei de la misiunea culturala a Ambasadei Italiei. Le-au placut atat de mult lucrarile mele, incat au decis sa-mi organizeze imediat o expozitie. Era 7 noiembrie cand mi s-a vernisat expozitie la Institutul Italian de Cultura. Aceea a fost lansarea mea in spatiul cultural italian. Am primit o legitimatie la Institut, cu care, in Grecia, de exemplu, daca luam vaporul catre Italia, plateam numai jumatate de pret.
V.A.: In toata aceasta lunga perioada ati reusit sa traiti numai din creatia dumneavoastra?
T.R.: Am facut un schimb de amabilitati. In loc sa umblu cu bani, umblam cu acuarele si desene. Mi s-a mai intamplat ceva in anii aceia. A venit la Uniunea Artistilor Plastici un japonez. Am fost anuntat si eu, multi artisti au dus lucrari. Datorita domnului Suzuki, care, ulterior, a devenit ministru de Externe al Japoniei, mi s-au retinut doua lucrari, pentru care am primit o suma simbolica. Cu acesti bani am calatorit in primele trei luni. La inceput, contactul cu strainatatea a fost destul de dureros. Nu cunosteam pe nimeni, vorbeam o italiana pasareasca… Treptat, am cunoscut oameni, am fost invitat, premiat… Primele contacte le-am avut cu oamenii bisericii. Eram pasionat de arta religioasa. Am fost la Assisi, sa vad frescele restaurate de Eugenio Dragutescu… Au fost, de fapt, intalniri de suflet. Beam apa de la fantanile Romei, aveam in buzunar grisine si putina branza uscata, luata la plecare din Romania.
V.A.: S-a schimbat ceva in pictura dumneavoastra in urma acestor calatorii?
T.R.: Am simtit impulsul spre cautarea luminii. Nu-l avusesem pana atunci. Primul prieten din Italia, un medic, Antonio, mi-a retinut o mica lucrare, realizata cand aveam cam 15 ani, prezentand un conac de pe malul raului Colentina, in care i s-a parut ca descopera o oarecare atmosfera italieneasca. Se pare ca ceva-ceva din spiritualitatea italiana exista deja in pictura mea, fara ca eu sa realizez acest lucru.
V.A.: Cam cate expozitii ati avut pana acum?
T.R.: Nu le-am numarat, dar, oricum, peste o suta. De la unele am material documentar, de la altele, nu. Intalnirile sentimentale duceau la organizarea, ad-hoc, a unei expozitii, fara pregatire speciala. In Lombardia, de exemplu, organizau o expozitie, aduceau grupuri de copii carora li se dadeau explicatii. Am regasit intr-o oarecare masura, in aceste intamplari, spiritul transilvan, care mi-era atat de drag. Ar fi multe de spus si planurile se incruciseaza. Raman, de pilda, cateva picturi din muzee care au lasat o pecete in sufletul meu. Fra Angelico de la Manastirea Dominicana din Florenta cu o lumina extraordinara, obtinuta din doua-trei tonuri de apa m-a uluit. Tot ce stiam a palit.
V.A.: Mi-ati spus ca nu sunteti „modist“.
T.R.: E drept, nu m-as putea numi un experimentalist, un avangardist. Au fost cateva momente, in anii ’70, cand am experimentat in atelier, dar incercarile nu m-au multumit. Nu regaseam in lucrari fiorul poetic. Dupa parerea mea, de multe ori, experimentele tin de partea formala a artei, nu vin dintr-o necesitate interioara. Eu tin mult la incarcatura sufleteasca a picturii mele. Astazi, cand vorbesti despre universul sufletesc in arta, starnesti mirare. In enciclopedia editata de Negoita Laptoiu, se consemneaza, de altfel, faptul ca am mers intotdeauna pe acelasi filon. Au remarcat acelasi lucru si cei de la Roma, spunand ca exista in creatia mea o continuitate ce tine de spiritul renascentist, in afara modelor, curentelor, spirit cultivat, de fapt, de Academia Burckardt din care fac parte. Nu elimin ideea de experiment. El exista intotdeauna in cadrul laboratorului intim de creatie, face parte din incercarea de zi cu zi de a te depasi.
V.A.: Ati avut si preocupari didactice?
T.R.: Am predat la Academia Internationala pentru Unitatea Culturii, unde sunt si membru fondator al Scolii de Acuarela. Am predat, de asemenea, intr-o scoala catolica de la granita Italiei cu Elvetia, ca profesor invitat. Am tinut si multe prelegeri despre acuarela, cu grupuri restranse de artisti, in localitatile prin care am umblat. Nu am avut niciodata o catedra, dar mi-a placut si am fost rasplatit cu aplauze.
V.A.: Ce faceti cand nu pictati, nu calatoriti, nu tineti prelegeri?
T.R.: Citesc. Mai ales poezie, carti daruite de prieteni poeti. Citesc frecvent revista „Actualitatea crestina“ si publicatia italiana „Di nuovo insieme“, care m-a publicat frecvent in ultimii 10-15 ani. Dar literatura nu este un hobby pentru mine.
Scurte impresii dintr-o lunga calatorie mediteraneana
V.A.: Dar aveti un hobby?
T.R.: Da. Imi place sa scriu. Impresii de calatorie, ganduri legate de ceea ce se intampla in jurul meu… Este un scris fara pretentii. Inca nu am publicat nimic. Mai las sa treaca un timp. Am avut intentia, in 1980, sa public un volum, „Scurte impresii dintr-o lunga calatorie mediteraneana“, dar am renuntat.
V.A.: In afara Italiei, care ramane, dupa cum vad, tara de suflet, ce alte locuri v-au impresionat?
T.R.: In primul rand Israelul. Pentru caldura oamenilor si pentru calitatea discutiilor pe care le-am purtat cu ei. Cand l-am cunoscut pe presedintele uniunii creatorilor de acolo, in anii '80, si i-am aratat o mapa cu lucrari, mi-a spus: „Noi nu facem asa, dar apreciem ce realizezi“. A fost primul semn de democratie, dupa iesirea din Romania. Apoi, m-au primit ca pe un frate. Mi-au dat bani sa ma urc in autobuz, mi-au pus in geanta pachetelul cu mancare… In doua luni n-am avut nici o grija materiala. Am fost acolo intr-un an in care Pastele catolic coincidea cu cel evreiesc. L-am petrecut impreuna si m-am considerat fericit pentru aceasta coincidenta. Am umblat mult si am desenat mult acolo. Cele mai multe lucrari le-am daruit. Cred ca, de-a lungul anilor, am daruit nouazeci la suta din lucrarile mele. N-am incercat niciodata sa fac afaceri cu pictura mea. Cu ani in urma, m-a trimis cineva din Bucuresti, prin 1980-1982, la producatorul filmului „Hotii de biciclete“. Locuia intr-o superba vila din Florenta. M-a primit un batranel rotunjor, care mesteca bomboane de menta fabricate in Romania. Mi-a aratat casa, o vila de tip renascentist, cu peste 30 de camere, mobilate in stiluri diferite, cu picturi tenebroase. Mi-a propus sa-i fac o copie dupa o lucrare de secol XIII-XIV, contra sumei de patruzeci de milioane. I-am raspuns ca am o expozitie la Roma, dar la intoarcere ii fac o vizita. Cand m-am intors, o doamna imbracata in negru mi-a spus ca maestrul a murit. Cam acesta a fost norocul meu din punct de vedere financiar.
|
|