Album despre MIHAI POTCOAVA
MOTTO:
"Cred in frumos, chiar atunci cand abia se lasa descoperit. Ma simt implinit si fericit cand daruiesc si comunic cu oamenii. Am o mare sete de cunoastere si imi ridic singur stachete de depasit. Privesc cu bucurie si curiozitate viata si natura care ma uimesc continuu." - Mihai Potcoava
MIHAI POTCOAVA, Pictor
S-a nascut la 6 martie 1948 in Bucuresti.
A absolvit Liceul de Arte Plastice "Nicolae Tonitza", avand profesori pe Theodor Dan si Afane Teodoreanu.
Urmeaza Academia Romana de Aviatie "Aurel Vlaicu". Devine pilot de linie aeriana si comandant de aeronava, pe curse internationale la TAROM.
Urmeaza, in SUA, timp de trei ani scoala pictorului american Marc Chatov, obtinand diploma de pictor portretist si ulterior, timp de o jumatate de an se perfectioneaza cu pictorul american Nelson Shanks.
I-au influentat cariera si i-au fost prieteni apropiati Afane Teodoreanu, Spiru Vergulescu si Florin Niculiu.
Membru UAP Bucuresti, sectia pictura, din 1997.
EXPOZITII PERSONALE :
* Muzeul de Stiinte Naturale, FERNBANK MUSEUM, ATLANTA, U.S.A., 1992, 1993
* CHATEAU ELAN, U.S.A., 1994
* D.MILES GALLERY, ATLANTA, U.S.A., 1995
* KENNESAW MOUNTAIN VINEYARDS SHOW, U.S.A.,1996-unde a obtinut Premiul II
* T.C.ART GALLERY, Bucuresti, 2005
* SALA U.N.E.S.C.O. Bucuresti, 2005
* GALERIA DE ARTA ANA, Bucuresti, 2008
* SALA IRECSON, Bucuresti, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2011, 2012, 2013, 2014
* Galeriile SCITART, Bucuresti, 2012
* Galeriile Bibliotecii Municipale Bucuresti, 2013
EXPOZITII COLECTIVE :
Expozitia omagiala N. Tonitza, Muzeul Colectiilor de Arta, 1996.
Salonul National de Arta, Romexpo, 2001.
Salonul de pictura al Municipiului Bucuresti, 2002,2003, 2004
Expozitie World Trade Plaza, toate editiile.
Expozitie Galeria Fundatiei, 2005.
Expozitie "Interbelicii si continuatorii" Muzeul National Cotroceni partea I-a (mai 2008) si partea II-a (sept. 2008).
Expozitie “Ofranda gradinii” Galeria VeronikiArt 2010;
Expozitie ICR Istanbul 2010
Expozitie "Iarna in pictura romaneasca din colectii particulare " SCAR, MMB Palatul Sutu, 2010
Expozitie "ICR “Istanbulul vazut prin ochii a cinci pictori romani” la Muzeul Municipiului Bucuresti 2011
Expozitie "De la Bucuresti la Balcic - 5+1” la Galeriile GAMB Elite Bucuresti 2012
Expozitie ”UNEXPECTED MIX OF ART WORKS” - TARG DE ARTA” Galeria VeronikiArt 2012;
Expozitie "Grafica in pictura romaneasca din colectii particulare" SCAR, Muzeul National Cotroceni 2012
Expozitie "CASA in pictura romaneasca din colectii particulare" SCAR, MMB Palatul Sutu, 2013
Expozitie "Umbre si discipoli" Galeria J.L.Calderon 48
Expozitie "Sozopol", Muzeul Municipiului Bucuresti 2014
Expozitie "Portretul in pictura romaneasca din colectii particulare" SCAR, Muzeul National Cotroceni 2014
PREMIUL de CULTURA la Gala Premiilor VIP august 2011
LUCRARI IN COLECTII:
Două tablouri in Colectia Casei Regale a României, două tablouri in Muzeul Judetean de Istorie si Artă Olt, oras Slatina, trei tablouri (inclusiv Portretul Regelui Carol I) la Muzeul Golesti, Arges, un tablou la Muzeul Municipal din Râmnicul Sărat, câte un tablou la ICR Istanbul, Galeria VeronikiArt Buc.
Numeroase tablouri in colectii particulare in SUA, Austria, Australia, Spania, Germania, Slovacia, Serbia si Romania.
BIBLIOGRAFIE:
- LEXICON critic si documentar: Pictori, sculptori si desenatori din Romania secolele XV-XX de Mircea Deac 2008 pag.388
- Enciclopedia artistilor romani contemporani Ed. ARC 2000 vol.VI 2009 pag.125
- Catalog SALONUL NATIONAL DE ARTA 2001 pag. 182
- Catalogul Expozitiei “Interbelicii si continuatorii” Muzeul National Cotroceni 2008
- Grid Modorcea – “In cautarea portretului ideal - eseuri de arta plastic” Ed. Sim Art 2009
- Marius Tita - Ziarul “Bursa” din 25 ianuarie2008, 16 mai 2008, 31 oct 2008, 6 martie 2009,
- Victoria Anghelescu - Ziarul „Adevarul literar si artistic”, din 16 februarie 2008
- Adina Stefan – Ziarul „Adevarul de seara” din 14 nov. 2008
- Grid Modorcea – Ziarul Tricolorul, nr. 1410 / 07.11.2008, 1498 / 27.02.2009
- Mariuca Otetelesanu - Revista “Plai strabun” nr.16 – 2009
- Cartea “Ganduri despre Spiru Vergulescu” sept 2009
- Catalogul "Iarna in pictura romaneasca din colectii particulare " SCAR, MMB Palatul Sutu, 2010
- Anca ALBU - Ziarul „Timpul”, 10 februarie 2011 "Arta portretului, calea spre sine"
- Victoria Anghelescu - ziarul "Cotidianul" 11 iulie 2011 „Amintiri de pe malurile Bosforului”
- Victoria Anghelescu - Cotidianul 18.04.2012 „Mihai Potcoava, pictorul sinceritatilor dezarmante”
- Adina Ştefan - Revista VIP, 26 Aprilie 2012 „Pictura lui Mihai Potcoava, sau bucuria de a trai frumusetea”
- Catalogul "Grafica in pictura romaneasca din colectii particulare" SCAR, Muzeul National Cotroceni, 2012
- Catalogul "CASA in pictura romaneasca din colectii particulare" SCAR, MMB Palatul Sutu, 2013
Home : 021-7773070
Mobile: 0724448383
E-mail: mihaipotcoava@yahoo.com
www.e-galerie.ro
EXTRASE DIN PRESA:
ziarul BURSA nr.17 – Vineri 25 ianuarie 2008
“BINECUVINTATI FIE CONTEMPORANII NOSTRI”
de Marius Tita
“...Mihai Potcoava expune in aceste zile la Galeria Ana, cea care se priveste ochi in ochi cu intrarea TVR-ului din Pangratti si vorbeste peste gard cu celebrele ateliere ale artistilor celebri de pe aceasta strada. Pictorul este o prezenta relativ recenta in peisajul nostru artistic, dar una activa si, mai ales extrem de placuta. Despre arta sa nu putem insa spune doar atit. Mihai Potcoava a revenit dupa ani in care locul sau de munca era printre nori, la pictura pe care de fapt nu o parasise niciodata. Locuitor american pentru o vreme, s-a dedat la obiceiurile locului, care inseamna lucru direct in atelierul unui pictor consacrat atit de bine, incat e la un pas de beatificare. In aceste cursuri intense se ajunge greu si se munceste serios. E o scoala intensa unde nu conteaza titlul de doctor in arte vizuale sau daca ai parinti potenti. Dupa o astfel de slefuire, Mihai Potcoava lucreaza plein air si ne invita, cu o delicatete ce nu este specifica acestor pamanturi sau vremuri, sa ne uitam la picture sa. Si vedem o exceptionala apropiere de subiect, pe care il simte cu toate simturile, o stiinta deosebita a compozitiei si o disponibilitate emotionanta pentru lucrurile natural de simple in complexitatea lor. Si cel mai complex este omul, iar pictorul nostru contemporan, Mihai Potcoava, are harul de a reda chipul sau corpul uman. Cu convingerea ca acest talent special si suplimentar este un bonus dumnezeiesc pentru un om deja daruit cu har pictoricesc, putem spune ca s-a nascut unul din cei mai buni portretisti pe care i-am avut la noi, in cer sau pe pamant.”
***
ADEVARUL ziarul nr.5472 sambata 16 februarie 2008
"PAMANTUL VAZUT DINTR-UN BOEING"
de Victoria Anghelescu
Mihai Potcoavă, autorul expoziţiei de la Galeria „Ana", din strada Pangrati, a avut un parcurs mai puţin obişnuit în lumea artistică românească. După ce urmează cursurile Liceului de artă "Nicolae Tonitza", optează pentru Academia de Aviaţie şi pentru meseria de pilot pe care o practică până în 1988, când se hotărăşte să trăiască în străinătate.
Odată cu stabilirea în Austria (pentru un an) şi apoi în SUA, revine la prima sa dragoste, pictura. Obţine în America diploma de "pictor portretist" după cursuri la Şcoala pictorului american Marc Chatov şi, tot acolo, deschide primele expoziţii personale în Atlanta. În 1996 obţine premiul II la expoziţia Kennesaw Mountain Vineyards din Georgia. Printre personajele portretizate de el în SUA se numără şi senatorul de Carolina, Josiah W. Bailey.
"Lumina tamisată a grădinilor"
Întors în România în 1996, reia activitatea de pilot de Boeing 707, continuând să picteze. În 1997 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Participă la expoziţii colective, organizează personale la galeriile IRECSON şi „Ana".
În selecţia expusă acum predomină peisajul urban patriarhal, interioarele cu deschidere către balcoane cu plante, grădini cu pomi singuratici. Dacă am ţine să-l încadrăm într-un curent anume, ar trebui să ne gândim, ca tehnică şi ca viziune, la postimpresionism. Casele, iarba, cerul, pământul se încheagă din tuşe scurte, lumina este egală, uşor tamisată, învăluind obiectele.
Artistul respectă, de obicei, culoarea locală, dominată, frecvent, de verdele plantelor, în combinaţii armonice, cu rare îndrăzneli contrapunctice. Lumea lui Mihai Potcoavă este calmă, caldă, sentimentul comunicat de artist este unul de împăcată meditaţie asupra existenţei. Lucrările din expoziţia actuală par alese în mod special aşa, dacă ne gândim la peisajele din Franţa, Veneţia, Dubrovnik sau Balcic, de exemplu, cu lumina lor solară, cu sonorităţi de roşuri şi galbenuri, cu ocruri calde.
Genul portretistic este destul de puţin prezent la Galeria „Ana". Trei portrete de femei, de o delicată analiză psihologică, din care nu lipseşte un strop de ironie caldă, plasează lucrările în zona tradiţională a genului.
"Pictorul şi motivul"
Ceea ce frapează în creaţia lui Mihai Potcoavă este lipsa de inhibiţie în abordarea lumii exterioare. Neinteresat de noutate, fără dorinţa de a-şi demonstra neapărat originalitatea şi raportarea la direcţiile timpului, pictorul ne aminteşte că, de fapt, arta este menită să comunice sentimentele autorului ei în relaţia cu lumea înconjurătoare, că fiecare relaţionare cu universul este strict personală, că trăirile (chiar şi cele calme) pot constitui substanţa artei. Mihai Potcoavă ne aminteşte că seninătatea există, că în pofida agitaţiei contemporane este posibilă contemplarea cerului, copacilor, florilor.
***
ziarul BURSA nr.214(3827) 31 oct 2008
"PORTRETE SI FIGURI"
de Marius Tita
Portretul şi mai ales autorii de portrete au viaţă grea în vremurile noastre de la noi. Dacă nu are o semnătură foarte mare şi urmaşii portretizatului nu sînt în sală, pictura cu faţă umană nu are şanse remarcabile de a se vinde la licitaţie. La un autor cu nume, faptul că subiectul ales este un portret îi scade din start preţul şi se vinde mai slab decît un peisaj, natură statică sau altceva realizat de acelaşi artist. Nici un portret nu a bătut recorduri la licitaţii şi nici nu a împins preţurile de ofertă la salturi ameţitoare.
Noţiunea de portret este şi ea greu de definit cu exactitate, deşi se referă cu siguranţă la faţa omului. Ea poate apărea fie intenţionat, ca subiect declarat, fie într-o compoziţie cu alte figuri sau figurine. Cînd figura este scopul declarat al creaţiei artistice, ea poate fi una cunoscută, aleasă pentru importanţa celui care o poartă, sau una anonimă, unde contează ce spune privitorului şi, mai întîi, artistului. Celebritatea fie a mers ea la pictor, să îi pozeze, fie creatorul s-a simţit dator, ca membru al societăţii, să îi imortalizeze chipul. Ceauşescu este deţinătorul recordului absolut al acestui din urmă aspect, cu artişti plastici care şi acum ar sta la coadă să îi redea faţa cîrlionţată şi mereu bucălată, chit că nu l-au văzut niciodată în realitate. Deşi nu am crede, celebritatea este extrem de perisabilă, şi ceea ce găsim astăzi pe toate retinele şi buzele mîine poate zace sub straturi groase de anonimat şi necunoaştere. Chiar şi anterior amintitul Ceauşescu, că pomenit este doar de Crăciun, se confruntă cu acest fenomen, tinerii şi copiii avînd probleme în a-l defini şi identifica.
După cum ne privesc din tablourile de sfîrşit de secol XIX sau început de XX, anonimii de astăzi au fost cineva la viaţa lor, cu poziţii, averi sau doar drame în spate, dar acum sînt doar ”Portret de bărbat”, cel mult de femeie, sau de vreo meserie în coadă, ghicită după haine, mustăţi sau alţi indici. Numele şi gradul lor de importanţă au fost uitate, şi dacă nu au prins ceva din epoca fotografiei sau a altor tehnici moderne, sînt definitiv pierdute. Nu vom şti niciodată cine sînt feţele lustruite ale lui Sava Henţia sau cum se numesc subiecţii lui Constantin Lecca, identificabili ca funcţie, rang, etnie sau vremuri doar după tot felul de indici tehnici şi deducţii logice. Dar despre importanţa socială a portretului vom învăţa în curînd, cînd începe campania electorală, şi vom fi invadaţi de chipuri şi feţe, care ne-au făcut mereu figuri. Le vom vedea pe panouri speciale dar şi pe garduri şi pereţi şi, mai ales, la televizor.
Chiar dacă subiectul ales este la rîndul său o persoană importantă, atîta timp cît vreun muzeu sau instituţie care are să-i zică mersi nu se bagă în cumpărătură, o pictură-portret tot nu se vinde. În licitaţiile noastre s-au plimbat numeroase astfel de portrete, cu nume celebre sau măcar importante pentru istoria şi cultura noastră, ca subiect, şi cu artişti vestiţi ca autori, şi nici măcar preempţiunea caracteristică marilor şi civilizatelor societăţi nu le-a trecut la realizări. Adică la vînzări, termenul de realizare însemnînd acelaşi lucru în limba basarabeană, româna de dincolo de Prut infectată de bolşevici cu tot felul de arhaisme sau termeni de economie politică, de genul mărfii care trebuie realizată, adică vîndută.
Pentru a realiza, adică picta, un portret îţi trebuie un talent aparte, care îl completează pe cel pentru pictură, desen sau sculptură. Portretul este practicat de mai toţi artiştii plastici, dar puţini demonstrează abilităţi pentru acest gen şi şi mai puţini au talentul special de care scriem. Nu puţini, însă, sînt marii artişti care fac dovada unor calităţi de excepţie în arta lor, dar totul pînă la portret. Un adevărat portretist preferă chipul expresiv celui celebru şi să lucreze cu modelul în faţă. Proba lui de măiestrie este să redea trăsăturile fizice, dar şi spiritul care le reuneşte, în portret, şi nu să imite o fotografie.
De puţin timp am putut remarca apariţia unui nou pictor printre cei care asigură viaţa artistică, ramura activă, de pe la noi. Nu este la vîrsta ieşirii de pe băncile şcolii, ci la cea a retragerii din activitatea angajată, nu poartă în spate un bagaj de resentimente şi refulări, ci are un zîmbet neaşteptat de luminos pentru practicile dîmboviţene, pline de talente, dar numai între ghilimele. În plus, prin ce a expus pînă acum, pictorul Mihai Potcoavă ni se arată ca un mare portretist, poate cel mai bun al momentului, din ţara noastră. Există, desigur, explicaţii dar şi frumoase poveşti adevărate despre pictorul Mihai Potcoavă şi înclinaţia sa spre pictarea feţei umane. Ceea ce nu ne aşteptam să aflăm este că meseria pictorului nostru este de pilot de avioane. Şi nu din cele la manşa cărora se înghesuie tot felul de ciudat îmbogăţiţi, plictisiţi de patruoripatruri, hameruri sau suvuri, ci boeinguri de linie şi călători, cu care a străbătut atmosfera terestră prin tot felul de colţuri. De altfel, dacă s-ar fi dus la maşina de scris, şi nu la şevalet, tot ar fi avut ce face ani buni de aici încolo. Nu ştiu dacă în lungile lui zboruri Mihai Potcoavă vedea norii sub formă de portret, dar cu siguranţă avea o mare foame de pictură în momentul cînd a plecat ultima dată din hangar. Şi asta se întîmpla în America, unde s-a dus la atelierele-şcoală ale unor mari pictori, după cum era frumoasa tradiţie şi regulă pe la noi, înainte de al doilea război mondial. Cei doi maeştri-profesori, Marc Chatov şi Nelson Shanks, sînt şi doi mari portretişti, al doilea dintre ei chiar prin definiţie. Există şi aici o frumoasă poveste, pe care de altfel am mai scris-o, Nelson Shanks fiind autorul celor două portrete, al regelui Mihai şi cel al reginei Ana, care au fost dăruite cuplului regal cu ocazia nunţii de diamant celebrată recent. Dacă starea sănătăţii nu i-a permis lui Nelson Shanks să ia parte la ceremonii, faimosul portretist american a fost totuşi în România, în momentul mai puţin festivist şi mai mult productiv al pictării celor două tablouri. Acţiunea s-a desfăşurat la reşedinţa ambasadorului american, Nicolas Taubman, îndrăgostit de artă pînă la cele mai mari şi frumoase gesturi, pasiune în care îi stă alături, la aceleaşi cote, soţia sa, Jenny. De altfel, mult timp pe site-ul internet al pictorului Nelson Shanks s-a aflat, ca realizare preferată, alături de lady Di şi papa Ioan Paul al II-lea, portretul doamnei Jenny Taubman. În fotografiile istorice din momentul pictării de către Nelson Shanks a portretelor regelui şi reginei, una dintre ele fiind publicată printre rîndurile rubricii de faţă cu ceva timp în urmă, regăsim, pe lîngă pictor, modele lşi gazde şi prezenţa discretă a lui Mihai Potcoavă, asistîndu-şi maestrul la lucru, în amintirea frumoaselor şi fructuoaselor clipe ale uceniciei în atelierul unuia dintre cei mai importanţi portretişti ai lumii.
În aceste zile, picturile lui Mihai Potcoavă sînt expuse la galeria IRECSON, generoasa dar mult prea discreta sală de acolo de unde îşi începe drumul, ieşind din rîul Dîmboviţa, Calea Victoriei, care se duce la piaţa şi palatul cu aceleaşi nume. Nu sînt expuse numai portrete, ci şi peisaje de o cromatică ce ne-ar face să bănuim că artistul a descoperit Coasta de Azur de la noi, dar portretele sînt cele care îl individualizează pe pictorul Mihai Potcoavă, aceasta fiind o cursă unde concurează cam singur şi unde sînt multe de făcut. Din ceruri, unde a fost la manşa avioanelor, portretistul nostru a coborît cu o poftă nebună să vadă oameni şi natură şi este atît de dăruit în arta arătării aşa cum sîntem, încît peisajele sale ajung, de fapt, portrete de case, copaci şi anotimpuri, realizate cu o sinceritate de care avem teribilă nevoie.
***
"UN NABIST AL PICTURII ROMANESTI"
de Grid Modorcea - 2008
Din capul locului trebuie să precizez că a existat în Franţa un curent avangradist, care s-a numit nabism. Nabiştii au fost un grup de pictori francezi de la sfârşitul sec. XIX, ale căror opere au un caracter decorativ, tinzând spre o exprimare simbolistă. Denumirea de Les Nabis sau doar Nabis se trage de la profetul evreu cu numele Nabi. De aceea, lor li se mai spune şi Profeţii, în ebraică nabi însemnând chiar profet. Grupul s-a organizat la faimoasa Académie Julian din Paris, în jurul lui Paul Sérusier, care a dat numele mişcării, având drept model arta lui Gauguin. Dintre cei care au făcut parte din grup, mai cunoscuţi sunt Pierre Bonnard şi Edouard Vuillard. Pictura lor din anii 1890 e de factură post-impresionistă, influenţând puternic arta următoarelor decenii. Les Nabis se considerau iniţiaţi şi deschizători de noi drumuri. Ei foloseau un anumit vocabular iniţiatic. Orice atelier era denumit egasterium, iar toate scrisorile dintre ei se încheiau invariant cu formularea E.T.P.M.V. et M.P., însemnând „En ta paume, mon verbe et ma paume”, adică „În palma mâinii tale, cuvântul meu şi palma mea”. Pictura lor a pregătit simbolismul, fauvismul, cubismul, chiar arta abstractă, împreună cu Art Nouveau, un curent paralel. În această tradiţie se înscrie şi pictorul român Mihai Potcoavă, care în aceste zile expune la galeria „Irecson” de pe Calea Victoriei nr. 2. Prima impresie, când intri în expoziţie, este însă că pictura sa se înscrie în tradiţia plasticii româneşti, îndeosebi a lui Theodor Pallady. Dar oare acest artist rafinat nu a fost şi el influenţat de nabişti? Bineînţeles. De aceea, nu e de mirare că Mihai Potcoavă, pe care l-ai taxa drept palladist, se consideră nabist. Deşi nu uită să adauge că i-a avut profesori pe Teodor Dan şi Afane Teodoreanu, unul din fiii scriitorului Ionel Teodoreanu, fiu geamăn, a cărui fată e căsătorită cu dirijorul Cristian Mandeal. Nu-l uită nici pe Florin Niculiu, prietenul şi sfătuitorul său. Dar pregătirea temeinică şi-a făcut-o în Statele Unite, unde a urmat cursurile marilor portretişti americani Marc Chatov şi Nelson Shanks, rodul acestei experienţe fiind cele două impresionante lucrări centrale, Nud şi Tânăr cu vestă, făcute în America în urmă cu 15 ani! Primele portrete ale lui Mihai Potcoavă au o personalitate clasică, conferită de desenul lor sigur, bine conturat. Cu timpul, portretele au fost parcă influenţate de peisaje, care sunt în culori estompate, de parcă sunt pictate cu ochii întredeschişi, ca prin vis. Dar ceea ce predomină în expoziţia acestui nabist român este roşul, o culoare pe care o strecoară în toate tablourile, chiar şi în cele pe fundal negru, precum lucrările Alina şi Magda, adevărate bijuterii picturale. Roşul este o culoare foarte energizantă, care imprimă o stare solară, o stare de căldură, de optimism. Ca titlul Miresele soarelui. Însă nabismul se vede prin petele de culoare contrastante, precum portretul albastru al lui Mr. Albano pe fundal verde. Sau Raisa, care se trage direct din Gauguin. Ca şi Nud, lucrarea de la etaj. Les Nabis au mers pe un simbolism al culorii, pe impresia pe care o trezeşte culoarea asupra psihicului uman. În acest spirit lucrează şi Mihai Potcoavă, care mi-a mărturisit că tehnica sa e o trăire duală, că foarte multe portrete sunt lucrate după model, însă „modelul doar mă inspiră, apoi improvizez cam aşa cum se întâmplă în muzica de jazz”. Pictorul spune că se bazează pe „emoţii spontane care îmi vin în faţa naturii sau a modelului”. Poate de aceea, lucrările sale lasă impresia de crochiu, sunt voalate, estompate, precum Doamna M (o replică la Domana T. a lui Camil Peterescu?), Miruna, Fata în roşu, Isabela sau Yolande, toate marcate de post-impresionism. Aşa sunt mai ales nudurile şi peisajele, precum Înserare la Brebu, Livada cu meri, Lan de grâu, Colţ de grădină, Peisaj la Domneşti, Cireşi şi vie, ca să nu mai vorbesc ce splendide sunt detaliile aduse în prim-plan, devenite mari tablouri, precum Ramura de măr, Cireş înflorit sau Luleaua turcului. Multe lucrări îngrijite, elegante, imprimă o stare de calm, de linişte, cum sună şi titlurile lor: Aşteptare, Intimitate, Fată stând la soare, Gânduri, Somnul, La fereastră. Sunt teme universale tratate într-o manieră deja vu, căci Mihai Potcoavă este un pictor cuminte, aşezat, nu are nici un fel de nebunie creatoare, precum Gabriela Culic, de exemplu, care îmi spunea că visează să vadă ceva nou, ce nu s-a mai văzut! Dar aşa ceva nu se mai poate, totul s-a făcut, trebuie să te obişnuieşti cu gândul că vei vedea ceea ce ai mai văzut, poate puţin altfel. Revoluţiile în artă se petrec la un secol o dată, deşi în timpul nostru toate se desfăşoară mai repede, sinteza lucrurilor e pe orizontală, arderile sunt mai iuţi, cine ştie! De aceea, până atunci, e bine să ne bucurăm când vedem ceva ce ne-a mai bucurat şi altădată. Totul e să nu fie kitsch, prostii, făcătură. Ceea ce nu e cazul aici. Deşi nu are nimic profetic sau mistic, nimic excentric, această sărbătoare a culorii oferită de Mihai Potcoavă impune un pictor aparte în peisajul plasticii contemporane româneşti tocmai prin normalitate, prin starea de calm, linişte, căldură pe care o degajă pânzele sale, o nevoie acută a omului acestui timp atât de agitat, avid după senzaţional, dar lipsit de ceea ce se numeşte lucru temeinic, bine aşezat în ramă.
***
"MIRACOLUL BANALULUI(II)"
de Grid Modorcea - 2009
Cele spuse în legătură cu expoziţia de la "Veroniki Art", a grupului "Punct", sînt valabile şi în cazul pictorului Mihai Potcoavă, ale cărui lucrări, expuse la Galeria "Irecson", ar putea să stea foarte bine lîngă lucrările mai sus pomenite. O lucrare precum Stînă la Vadu, de pildă, are aceeaşi patină palladyană ca tablourile lui Valeriu Paladi. În rest, lucrările lui Mihai Potcoavă sînt mult mai vii, mai colorate. Fără să epateze însă. Dovadă că modestia nobilă a artistului se vede prin patina pusă pe pînzele sale, cum vom arăta. Iar ca viziune fac parte din acelaşi univers al elmentarului pe care l-am descris mai sus, scot în evidenţă acelaşi miracol al banalului. Şi la Mihai Potcoavă avem o pictură postimpresionistă în care peisajul este dominant.
Peste tot avem pomi singuratici, livezi, cîmp cu fîn cosit, căpiţe, flori (în special flori de dovleac), drumuri, tot felul de drumuri, drum de iarbă sau drum de piatră, lanuri de grîu, case, la Bran, Sulina sau Istanbul, plopi, vie, liliac, irişi, muşcate, lalele, maci, un deal cu mesteacăn sau un măr cu căpiţă, astfel de combinaţii mărturisind limitele tematice, fiindcă pictorul nu se avîntă decît în zona acestui univers natural, elementar, în zona banalului, căruia vrea să-i fixeze miracolul. şi cum? Prin aplecarea specială spre zona de lumină a peisajului.
Cu alte cuvinte, artistul se află orientat direct spre sursa de lumină, nu spre umbră. Cinematografic, această tehnică s-ar numi efect de contre-jour, adică artistul lasă ca lumina dintre el şi obiect să fie întreagă, totală, fapt prin care se obţine, pe de o parte, o aură neobişnuită, un fel de pîclă, de peliculă pe spaţiul tabloului, aşa cum se întîmplă cînd aerul e vizibil, cînd e ca o pîclă între noi şi obiect, iar pe de altă parte, această atmosferă specială ne induce spre ideea de spaţiu infinit, adică între planul apropiat, rampa tabloului, cum s-ar spune, dacă tabloul ar fi o scenă de teatru, şi finalul său, nu există capăt, spaţiul este fără sfîrşit, o deschidere care nu-i obstaculată de nici un obiect. Cum era decorul actului doi din spectacolul lui Pintilie după Livada de vişini. Şi Mihai Potcoavă pictează astfel de livezi, parcă ar proiecta un decor pentru Vlad Mugur, şi el autorul unui astfel de spectacol cehovian. Adică nimic nu se termină, nu este sugrumat sau barat, aşa cum se întîmplă atunci cînd vedem o natură moartă, de pildă, unde de regulă universul obiectual este închis. Mai mult, toate aceste nume comune, căpiţă, măr, maci, case etc., devin nume proprii, adică sînt chiar titlurile tablourilor, semn că un măr înflorit la Bran, alt titlu, este un miracol. Deci în aceste obiecte banale, insignifiante, pe care un ţăran, de pildă, nici nu le mai observă, pictorul revelează miracolul. Nemaivorbind că aceste urme, măr, maci, fîn, iarbă, vie, irişi sau plopi, sînt urme naturale, ţin de miracolul naturii.
Cred că aşa au gîndit şi impresioniştii cînd au revoluţionat arta privirii sau a picturii. Ceea ce pentru clasici erau supranaturalul, senzaţionalul, mitologia, pentru impresionişti şi postimpresionişti îl constituie banalul, elementarul. Aşa s-a ajuns să se creeze şi impună o mitologie a banalului. Clasicii români, de la un Grigorescu (faza de după Agapia) la Luchian sau Toniza, nu au pictat altceva. Sîntem copleşiţi de banalităţile pe care le-au pictat un Petraşcu şi Pallady pînă la Alma Redlinger, Piliuţă şi Bogdan Pietriş. Mitologia nefirescului devine mitologia firescului. Evident, un firesc de gradul 2, estetic, trecut prin sensibilitatea şi arta artistului, cum este aura unui Ion Grigore sau pîcla translucidă a lui Mihai Potcoavă aşezată pe pînză, aşa cum se petrec lucrurile în natură, cînd tăria soarelui ne face să vedem aerul cum palpită şi ne dăm seama că şi el este materie. Altfel spus, artistul pictează aerul. Este poate cel mai tulburătoar exemplu de mitologie a banalului. Mesajul pictorului parcă ar fi acesta: Să pictăm ceea ce respirăm, aerul ca materie. Nimic nu reprezintă mai bine această idee decât portretul.
Expoziţia lui Mihai Potcoavă nu conţine portrete, dar nu mică mi-a fost surpriza când, aflându-mă la New York, artistul, care se afla tot acolo, mi-a trimis câteva portrete pe care tocmai le făcea unor persoane care le comandaseră. Am avut revelaţia că acest pictor are o mână în plus, fiindcă ceea ce am văzut la New York, ceea ce a pictat acolo, era total diferit faţă de peisaje. Şi totuşi ceva, ceva esenţial, le lega. Ce? Aerul, atmosfera din jurul chipului reprezentat, o atmosferă mistică, deşi portretele au linii clare, tuşe distincte, conforme cu modelul, cu faciesul său, distins şi recognoscibil. Astfel că portretul ideal, pe care îl caută Mihai Potcoavă, pare a fi acest aer special care leagă peisajul de portretul propriu-zis.
Să pictăm ceea ce ar trebui să vedem, lumina spre care mergem şi ne aşteaptă acolo, în faţă, fără obstacole, ca un spaţiu fără sfârşit. Să pictăm lucrurile banale, dar uimitoare, pe lângă care trecem neobservându-le din cauza grabei, a timpului limitat, a ţintelor false şi zgomotoase. Uităm că miracolul există, dar el ne cheamă discret. Esenţial este să-l auzi. Câţi îl aud.
Fără îndoială, pictura postimpresionistă are o hibă, aceea că sacrifică desenul, linia, forţa amănuntului, arta detaliului. Expresia este înlocuită cu impresia. Ca să-l cităm din nou pe Mircea Eliade, vom spune că noi trăim în miracol fără să ne dăm seama, trecem pe lîngă el, există lîngă noi, căci "supranaturalul se află în banalul cotidian", de aceea "lucrurile banale ni se par extraordinare", proza sa fantastică fiind scrisă tocmai pe un astfel de suport teoretic. De la Eminescu la Borges, fantasticul s-a dezvoltat pe observarea firescului cotidian, al derizoriului. Ce este "luleaua turcului", o floare oarecare, ca şi un măr, un pom oarecare, dar duceţi-vă la expoziţia lui Mihai Potcoavă şi veţi vedea cum acest "oarecare" capătă splendoare, devine un soi de miracol pe care îl admiri ca pe un mister. Şi tot ce e mic şi insignifiant capătă măreţie. Ce sînt mânăstirile noastre din nordul Moldovei sau bisericile din Maramureş, nu miracole ale banalului? Nu semne ale modestiei sfinte, ancestrale? Se pare că această vocaţie ne este proprie şi e timpul ca şi politic să reintrăm în normalitate.
***
"STUDII CU DELICATESE"
de Grid Modorcea - 2010
În aceste zile puteţi vedea la galeria Irecson expoziţia de pictură a artistului Mihai Potcoavă, despre care a mai fost vorba în acest colţ de pagină, iar cei interesaţi au putut urmări cum am reflectat ultimele sale manifestări, cum au evoluat pretenţiile pictorului, cum i-am fixat locul într-un registru neoimpresionist, pe linia nabiştilor. Impresia de ansamblu este un spectacol vivant, cuprinzînd toată gama coloristică, pe care o pot înmagazina peisajul şi portretul, cele două zone în care Mihai Potcoavă se simte ca acasă. şi această ultimă expoziţie ne oferă din plin peisaje şi portrete, aş zice chiar că este ca o grădină cu delicatese, în care intră toate soiurile de reprezentări, plante, oameni, anotimpuri, sate, oraşe, insule, flori, nuduri, varii portrete, în special de femei tinere. De data aceasta însă, mi se pare că expoziţia e marcată de ideea de studiu, adică un fel de probe pentru sine ale pictorului, care experimentează jocul de lumini şi umbre, linia discretă, contejour-ul, dar mai ales culoarea. Pe cît de solare sînt imaginile din Nud la mare sau În grădină, un personaj care stă la soare, pe atît de ceţos este, în contrast, peisajul Case ţărăneşti, de pildă, care ne surprinde prin atmosfera mohorîtă pe care o degajă. E foarte delicat să redai starea de mohoreală, nu?! şi cum? Prin gri-uri colorate. La fel, Nud cu fond galben este un experiment cu totul inedit. Mulţi pictori se feresc să facă fonduri galbene, fiindcă nu ar fi potrivite pentru fundal, mai ales cînd este vorba de nud, pe care l-ar dezavantaja, l-ar face să pară cadaveric. Dar de la Hérold începînd, s-au văzut portrete alb pe alb.
De ce nu ar fi şi unul galben pe galben, deşi aici nudul este cu mult roşu. Un alt studiu se leagă de ispita adamică, ideea nudului cu mărul biblic, a tentaţiei, sugerate în tablouri ca Nud la fereastră cu măr, Nud cu ghivece cu Xenia, dar şi Fata cu mango sau Fata cu paharul fac parte din aceeaşi temă sugestivă. Nu putea să lipsească, bineînţeles, aerul pictat, materia pe care n-o vedem, dar o vede pictorul, fiindcă este o proprietate specială a piloţilor să simtă altfel decît noi aerul. şi Mihai Potcoavă a fost pilot. E formidabil cum palpită aerul în jurul unui pom, ca în remarcabilul tablou Măr singuratic. Iar în cazul portretelor de adolescente, în jurul cărora emană o pulsaţie specială, se poate vorbi chiar de un erotism al aerului. De asemenea, ceea ce mai rar vedem în expoziţiile noastre, ne impresionează aici, de pildă, în Sunday AfAnca ALBUternoon, un personaj în racursi, adică personajul este prescurtat, fiind văzut culcat, din unghiul care îi apropie extremităţile, ca în celebrul tabloul al lui Rembrandt Lecţia de anatomie. Personajul redus, scurtat, este aici o fată înecată într-un fond albastru. Un colţ din expoziţie mi-a amintit de Eminescu, de poezia sa Viaţa, de parcă Mihai Potcoavă ar fi ilustrat-o prin tablourile Dimineaţa, Fată cosînd, Femeie călcînd. Simplitatea, curăţenia, modestia, iată trăsături care nu mai sînt căutate de pictori, probabil fiindcă ele lipsesc din realitate. Viaţa anodină, în banalitate, are frumuseţea ei virginală. De asemenea, Mihai Potcoavă se arată un descoperitor de flori sau plante rare, el pictează Luleaua turcului, Călţunaşi, Irişi, Tufănele, Clematite, plante căţărătoare, după cum un original "still life" este Nud cu ghivece cu Xenia.
Un segment cu totul aparte în expoziţie, pe care merită să-l vedeţi neapărat, este cel dedicat unor locuri din Turcia. Paleta roşie este dominantă, poate că ea a fost imprimată chiar de minunea minunilor, catedrala Sfînta Sofia. Cupola ei roşie parcă a iradiat peste tot Istanbulul şi pictorul vede totul în roşu, bazarul, Moscheea Albastră, cartierul Fener, ca şi peisaje din insula Heybeliada, precum este tabloul Plimbare cu trăsura. Iar cele două monumente religioasAnca ALBUe fără asemănare, Sfînta Sofia şi Moscheea Albastră, le vede din perspectiva pieţei, a unor tarabagii, monumentele zărindu-se în fundal. Deci măreţia şi miracolul sînt privite de la nivelul banalului, al unor mici negustori. Este o trăsătură specifică acestui pictor de a vedea extraordinarul în ordinar, de a crea, aşa cum am mai spus, o mitologie a banalului. Este demnă de semnalat tocmai atitudinea sa faţă de obiecte, peisaje, monumente sau oameni. Delicată, discretă, ca tot evantaiul portretistic, dominantă fiind ideea de meditaţie, dar mai ales de aşteptare, ca în cele două lucrări numite chiar Aşteptare, care imprimă o stare specifică portretelor. Personajele aşteaptă, ce? Să le privim. Ne atrag atenţia, să nu le evităm. Chiar şi două ipostaze energice ale aceluiaşi personaj ne solicită aceeaşi atenţie specială. De altfel, studiul de fată este unic, singular, în pictura noastră, numai Brîncuşi mai realizase în sculptură seria lui de băieţi. Ar fi Tonitza, dar la el avem chipuri de fetiţe. Aici tinereţea se află în floare. Acaparantă. Seducătoare. Aşa e seria de tablouri Fata cu pantaloni galbeni, Fată cu evantai, Fata cu mărgele roşii, Fată cu eşarfă, Profil de fată, Fată cosînd, Fata cu paharul, Fata cu mango, la care trebuie să adăugăm şi fetele din tablourile Miruna, Kannitta, Nud la mare, Sunday Afternoon, Aşteptare, ţigancă, ca şi portretele realizate în America, precum Dalies şi Sherrie, o fată din Puerto Rico şi o negresă. Aici trebuie aşezat, în capul acestei suite, de fapt, şi tabloul Magda, dar el reprezintă o notă aparte, se distinge prin clasicismul său princiar, o superbă demonstraţie de fineţe, de mister întrebător.
Pictorul nu face parte din categoria artiştilor agresivi, tăioşi, radicali. Un pictor cuminte, aşezat, măsurat, fără excentrisme. Deşi în realitate a înfruntat aerul înălţimilor, a dovedit curajul spaţiilor, totuşi pictura sa este discretă, delicată, caldă, blîndă, echilibrată, calmă, oricum, calmul este o trăsătură a piloţilor. Nebunia zborului şi-a găsit în pictură un corespondent de natura banalului, a cuminţeniei. Mihai Potcoavă este un pictor al observaţiei cotidiene, al nuanţei chipului, al detaliului nesemnificativ, în general, dar pe care el îl exploatează în mod foarte personal. Pictorul vede în invizibil. şi o face cu bucurie. Emană energie pozitivă. Vede materia pulsînd.
Copyright Tricolorul Numarul 2006 11/02/2010 http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9613&format=print
***
MIHAI POTCOAVA in Revista VIP, anul XIX, nr. 43(933)
Revista VIP, anul XIX, nr. 43(933)
25 octombrie 2010
"MIHAI POTCOAVA recomandă pictura pentru detoxificarea sufletului"
La Galeria IRECSON din Capitală a avut loc vernisajul unei noi expoziţii de pictură, purtând semnătura lui Mihai Potcoavă. Şi de această dată sala a fost plină de consumatori de artă, dar şi de oameni care au venit să vadă pentru prima oară creaţiile artistului. Mihai Potcoavă este unul dintre cei mai renumiţi pictori contemporani, iar actul său de creaţie se desfăşoară întotdeauna în natură şi niciodată în atelier.
Ce anume va inspira în creaţia dvs.?
Inspiraţia nu poate veni de oriunde şi pentru asta caut peisaje neatinse de mâna omului pe care le mai găsesc încă prin împrejurimile Branului sau Valea Călugărească. Viile părăsite, râpele şi, în general, natura sălbatică fac obiectul lucrărilor mele. Pictez în mijlocul naturii chiar şi iarna, pentru că îmi place să simt energia autentică pe care o transmite peisajul, ajutat fiind de simfonia de culori şi de sunete oferită de elementele naturii. Sunt nenumărate simţuri care se trezesc la viaţă numai acolo şi pe care atelierul este incapabil să le ofere.
Ce simţiţi atunci când pictaţi?
Toţi am fost creaţi într-o grădină şi tânjim să pătrundem din nou în ea. În timpul vieţii este bine să privim toate grădinile, florile, albastrul cerului pentru o detoxificare a sufletului şi a minţii.
Mai sunt oamenii sensibili la artă?
Chiar dacă şi-au pierdut sensibilitatea, ar trebui să o caute şi nu neapărat în expoziţiile mele, ci în peisajele minunate, pe cerul senin sau înnorat, să filtreze frumosul în puzderia de nimicuri şi de lucruri cotidiene neplăcute.
Care a fost cea mai inedită lucrare?
Îmi amintesc de primul tablou pe care l-am vândut în SUA. Era un portret al unui senator de Carolina de Nord care murise, şi căruia i se făcuse deja un portret. După multe generaţii, familia, aflată în high-life-ul american, nu era mulţumită de portretul realizat de un pictor renumit de acolo şi m-a contactat pe mine să îl realizez. Nu am ştiut ce preţ să cer, doar le-am spus să îmi dea jumătate din suma care îi revenise celui dintâi pictor şi astfel am aflat că celalalt valora 4.000 de dolari. Mi-au dat o fotografie foarte bună, iar eu l-am aşezat pe senator pe un scaun de domnitor, cu arcadă şi deschidere spre vârfuri de munte, ţinând o carte în mână. Când au văzut cum pictam cartea m-au întrebat de unde am ştiut că el citea Biblia şi, pentru că le-au plăcut foarte mult intuiţia mea şi rezultatul final, mi-au mai dat şi bani în plus. Asta a fost prima aventură...
de Mirabela Gucea
Mihai Potcoavă:
„Talentul nu vine, te duci tu după el"
Din data: 01 Noiembrie 2010 ora : 14:28:29
Datorită meseriei sale de comandat de aeronavă pe curse internaţionale, pictorul Mihai Potcoavă a ajuns în ucenicia lui Nelson Shanks, unul dintre cei mai mari portretişti ai lumii. Acesta din urmă i-a pictat, în operele sale, pe Papa Ioan Paul al II-lea, Lady Diana, dar şi pe regele Mihai şi regina Ana. Alături de acest titan al picturii, Mihai Potcoavă a învăţat să-şi folosească talentul la adevărata sa valoare. “Nelson Shanks era un om extraordinar de modest; lucra în fiecare zi câte 12 ore. Dacă unii aşteptau ca muza creatoare să vină după o cafea sau o ţigară, de la el am învăţat că aceasta nu vine, ci ea trebuie întâmpinată. Nu stai într-o haltă să vina trenul, te duci tu către tren. Trebuie să faci nişte paşi către ea, iar asta se face numai prin muncă. Numai aşa îţi poţi exersa ochiul şi mâna, să descoperi noi elemente din pictură... Am învăţat că trebuie să pictez mult, ca la un moment dat talentul să curgă dinăuntrul meu, cu uşurinţă şi fără crispare”, ne-a declarat pictorul Mihai Potcoavă.
de Roxana Truta şi Mirabela Gucea
Mihai Potcoavă:
„Sunt un iubitor de oameni!”
Din data: 30 Octombrie 2010 ora : 14:28:33
Dacă priveşti un portret al pictorului Mihai Potcoavă, ţi se pare că barierele fiinţei cad, iar ceea ce apare surprins pe pânză este mai mult decât un simplu chip – este chiar sufletul dezgolit al celui imaginat sau al omului care i-a servit drept model. Secretul acestei fine observaţii a spiritului de dincolo de trup stă, spune pictorul, în iubirea pe care le-o poartă oamenilor. “Sunt un iubitor de oameni, deci portretul este o adevărată aventură pentru mine. Atunci când începi creaţia, nu ştii niciodată unde poţi ajunge şi ce poţi să descoperi. Pe lângă privire sau trăsăturile feţei începi să pătrunzi uşor în intimitatea fiinţei, trecerea peste anumite limite şi bariere ale sufletului constituind cea mai fină aventură.
de Roxana Truta si Mirabela Gucea
***
"ISTANBULUL VAZUT DE CINCI PICTORI ROMANI"
de Corneliu Ostahie - Miercuri 24 Noiembrie 2010
În perioada 30 noiembrie - 19 decembrie 2010, Institutul Cultural Român Dimitrie Cantemir Istanbul organizează o expoziţie de pictură dedicată oraşului gazdă.
În perioada 13-18 iunie 2010, un grup de pictori români alcătuit din SORIN ADAM, VADIM CRETU, MIRCEA DOINARU, MINU MOVILA şi MIHAI POTCOAVA, s-a aflat la Istanbul într-o vizită de documentare organizată de Institutul Cultural Român "Dimitrie Cantemir" în contextul numeroaselor şi extrem de variatelor manifestări menite să marcheze şi să onoreze, totodată, statutul de capitală culturală europeană pe care metropola de pe malurile Bosforului îl are în acest an.
Fireşte, cei cinci plasticieni au fost aleşi în urma unei analize atente a creaţiei, orientărilor şi opţiunilor lor tematice şi estetice, analiză la baza căreia au stat câteva criterii bine stabilite, printre care se numără interesul faţă de spaţiul islamic, deschiderea spre orizonturile culturale ale Orientului şi, nu în ultimul rând, măiestria pe care ei au dovedit-o de-a lungul timpului fie în arta peisajului, fie în cea a portretisticii arhetipale ori a compoziţiilor alegorice. În plus, a fost avută în vedere şi compatibilitatea stilistică a creaţiilor lor, în perspectiva faptului că întreaga acţiune urma să se finalizeze printr-o expoziţie cu dublă miză: realizarea unor lucrări care să surprindă şi să exprime cu cât mai multă elocvenţă şi autenticitate spiritul locurilor vizitate, pe de o parte, respectiv evidenţierea caracterului românesc al acestei contribuţii la întregirea "portretului" artistic al unui oraş care a constituit şi continuă să fie o sursă de inspiraţie extrem de generoasă şi de atractivă pentru creatori din toată lumea.
Cu astfel de obiective clar definite, după întoarcerea în ţară, cei cinci s-au retras în atelierele lor, unde şi-au materializat impresiile adunate pe parcursul vizitei. Rezultatele sunt, după cum se poate vedea pe simezele expoziţiei de la Istanbul, de-a dreptul remarcabile: câteva zeci de lucrări ce poartă amprenta indubitabilă a mediului geografic, istoric şi cultural din care autorii lor s-au inspirat, un ansamblu de viziuni cromatice diverse, pregnante şi pline de subtilitate, toate acestea învăluite într-o atmosferă evocatoare în interiorul căreia fantezia privitorului poate să se mişte cu maximă libertate, ajutată fiind de multitudinea de sugestii ce emană din simbolistica rafinată a unor pânze sau din limpezimea structurală a altora.
Totodată, este de observat şi modul în care toţi cei cinci pictori au creat imagini memorabile despre locuri, monumente şi oameni din Istanbul, inoculând şi conservând însă în ele expresia individualităţilor stilistice proprii, aşa cum s-au constituit şi au evoluat ele în matricea spiritualităţii şi artei româneşti, fapt ce conferă lucrărilor o dimensiune în plus, anume pe cea de "depoziţie" a unor sensiblităţi-martor care vin să confirme, dintr-o altă perspectivă, ceea ce am spus deja mai sus şi ceea ce ştie, de altfel, toată lumea: marele oraş de pe Bosfor, aflat la confluenţa civilizaţiei europene cu cea orientală, este, asemenea Veneţiei sau Parisului, un furnizor de privelişti fascinante "gata făcute, numai bune de pus în ramă", un adevărat paradis pentru pictori şi o sursă indirectă de intense satisfacţii estetice pentru cei care merg în muzeele sau galeriile de artă de pretutindeni pentru a admira operele acestora realizate ori doar inspirate de aici.
În concluzie, proiectul cultural iniţiat, derulat şi finalizat de ICR "Dimitrie Cantemir" din Istanbul reprezintă un succes pentru care organizatorii, precum şi artiştii participanţi merită toate felicitările.
Contact:
Institutul Cultural Roman Dimitrie Cantemir-Istanbul Siraselviler Cad. 21, Taksim, Beyoglu, Istanbul tel/fax:+90212-292 43 45
email: icr.istanbul@icr.ro
http://www.icr.ro/istanbul
***
"CUVANT DE DESCHIDERE VERNISAJ ICR ISTANBUL"
de Corneliu OSTAHIE - 30 Noiembrie 2010
În perioada 13-18 iunie 2010, cinci pictori români s-au aflat la Istanbul într-o vizită de documentare organizată de Institutul Cultural Român „Dimitrie Cantemir” în contextul numeroaselor şi extrem de variatelor manifestări menite să marcheze şi să onoreze, totodată, statutul de capitală culturală europeană pe care metropola de pe malurile Bosforului îl are în acest an.
După întoarcerea în ţară, cei cinci s-au retras în atelierele lor, unde şi-au materializat impresiile adunate pe parcursul vizitei. Rezultatele sunt, după cum se poate vedea pe simezele expoziţiei de faţă, de-a dreptul remarcabile: câteva zeci de lucrări ce poartă amprenta indubitabilă a mediului geografic, istoric şi cultural din care autorii lor s-au inspirat, un ansamblu de viziuni cromatice diverse, pregnante şi pline de subtilitate, toate acestea învăluite într-o atmosferă evocatoare în interiorul căreia fantezia privitorului poate să se mişte cu maximă libertate, ajutată fiind de multitudinea de sugestii ce emană din simbolistica rafinată a unor pânze sau din limpezimea structurală a altora.
Dar, înainte a continua scurtele mele consideraţii pe marginea evenimentului la care participăm, vă rog să-mi permiteţi să vi-i prezint pe autorii acestor lucrări de artă cu totul deosebite.
În ordine alfabetică, ei sunt: Sorin Adam, Vadim Creţu, Mircea Doinaru, Minu Movilă şi Mihai Potcoavă.
Toţi cinci sunt artişti bine cunoscuţi în România, apreciaţi deopotrivă de criticii de artă, de colecţionari şi de publicul larg. Ceea ce îi diferenţiază constă în amprenta stilistică a fiecăruia, în modul de abordare şi de soluţionare estetică a problemelor specifice cu care ei se confruntă în tratarea unei tematici care, după cum se poate observa, rămâne constant pe teritoriul reprezentării figurative.
Din acest punct de vedere, SORIN ADAM – care se află la cea de-a doua sa expoziţie deschisă la Istanbul – este un pictor cu o paletă extrem de vie, îndrăzneaţă şi cu mare persistenţă pe retina privitorului, un senzualist şi un fovist nunaţat care ştie să valorifice, într-o formulă cât se poate de personală, sugestiile şi influenţele perfect asimilate ale postimpresionismului european, dar şi ale picturii clasice romaneşti.
VADIM CRETU este, la rândul său, un portretist redutabil, dar şi autor al unor spelndide naturi statice şi peisaje care se remarcă prin armonie cromatică şi prin utilizarea savantă a tehnicii clar-obscurului. Nu în ultimul rând, el s-a făcut cunoscut prin numeroasele replici după pictori celebri din lumea întreagă, pe care le-a realizat cu deosebire în Franţa.
MIRCEA DOINARU este, înainte de toate, un excelent desenator, a cărui pictură porneşte întotdeauna de la reprezentarea cu mare acuarateţe a structurilor realităţii care urmează să devină subiecte ale pânzelor sale. Într-o manieră postmodernă, el valorifică în creaţiile sale elemente de estetică a Renaşterii italiene, a barocului şi rococo-ului, simţindu-se atras în aceeaşi măsură de aşa-zisa pictură cultă, care ilustrază de regulă teme livreşti.
MINU MOVILA este un figurativ declarat, un artist care pune mare preţ pe ceea ce realitatea îi oferă ca sursă de inspiraţie. De sorginte postimpresionistă, cu accente taşiste şi foviste, pictura sa se remarcă prin acurateţe şi armonie, dar şi printr-un lirism cu accente elegiace.
În sfârşit, MIHAI POTCOAVA excelează prin spontaneitate şi prin cultul rafinamentului cromatic şi compoziţional. El lucrează direct în culoare, fără a desena în prealabil, pornind de la o imagine sau de la o impresie care îi reţine la un moment dat atenţia. Pe de altă parte, este un artist care se ia la întrecere cu el însuşi, creându-şi singur probleme tehnice şi estetice dintre cele mai dificile, pe care le rezolvă însă întotdeauna cu profesionalism şi ingeniozitate.
Revenind la prezentarea de ansamblu a evenimentului acestei seri, este de observat modul în care toţi cei cinci pictori au creat imagini memorabile despre locuri, monumente şi oameni din Istanbul, inoculând şi conservând însă în ele expresia individualităţilor stilistice proprii, aşa cum s-au constituit şi au evoluat ele în matricea spiritualităţii şi artei româneşti, fapt ce conferă lucrărilor o dimensiune în plus, anume pe cea de „depoziţie” a unor sensiblităţi-martor care vin să confirme, dintr-o altă perspectivă, ceea ce ştie toată lumea: marele oraş de pe Bosfor, aflat la confluenţa civilizaţiei europene cu cea orientală, este, asemenea Veneţiei sau Parisului, un furnizor de privelişti fascinante „gata făcute, numai bune de pus în ramă”, un adevărat paradis pentru pictori şi o sursă indirectă de intense satisfacţii estetice pentru cei care merg în muzeele sau galeriile de artă de pretutindeni cu scopul de a admira operele acestora realizate ori doar inspirate de aici.
Doamnelor si domnilor,
Convins fiind că expresivitatea cu totul remarcabilă a lucrărilor pe care Sorin Adam, Vadim Creţu, Mircea Doinaru, Minu Movilă şi Mihai Potcoavă le expun începând de astăzi pe simezele acestei galerii nu are nevoie de prea multe cuvinte pentru a vă capta atenţia şi pentru a vă oferi satisfacţii estetice pe masura aşteptărilor dumneavoastră, închei aici scurta mea prezentare, mulţumidu-vă pentru timpul acordat şi invitându-vă să vizitaţi expoziţia.
***
"MIHAI POTCOAVA - SPONTANEITATE SI RAFINAMENT"
de Corneliu OSTAHIE - Revista INTERCITY MAGAZIN, Noiembrie 2010
De o vreme încoace, în luna octombrie a fiecărui an, Mihai Potcoavă îşi rezervă simezele galeriei bucureştene „Irecson” pentru a deschide câte o nouă „personală” de pictură. Este un obicei la originea căruia poate sta fie faptul că artistul socoteşte locul respectiv ca fiind foarte potrivit cu atmosfera lucrărilor sale, fie conlucrarea convenabilă cu gazdele, fie un mod subtil de a-şi obişnui publicul cu o anumită manieră de expunere (şi implicit cu o anumită lumină) care, prin constanţă şi repetare, asigură pânzelor semnate de el o şansă în plus de a se fixa în memoria acestuia.
Oricare ar fi însă adevăratul motiv, important de menţionat rămâne succesul tuturor vernisajelor de până acum ale expoziţiilor de la amintita sală (dar nu numai de acolo) ale lui Mihai Potcoavă, vernisaje la care au participat, printre alţii, pictori de cele mai diverse orientări, semn că arta sa a trezit interesul confraţilor, dar nu neapărat şi invidia răutăcioasă a unora dintre ei. De fapt, nici nu s-ar fi putut să se întâmple altfel, de vreme ce artistul a fost şi a rămas un figurativ convins, temeinic aşezat şi permanent autoperfectibil căruia îi repugnă ideea oricărei încercări de a se aventura în teritorii necunoscute ori de a împărtăşi experienţe străine de modul său de a fi, riscând ieşiri necontrolate din sfera propriei sensibilităţi.
Nabist şi nu prea
În contrast cu un astfel de profil liniştit şi oarecum conservator, s-a afirmat despre pictura lui Mihai Potcoavă că ar fi profund marcată de estetica grupării „Nabis”, grupare reformatoare apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea din care făceau parte Paul Serusier, Maurice Denice, Pierre Bonnard, Felix Vallotton şi Edouard Vuillard. Mari admiratori ai lui Gauguin, nabiştii erau influenţaţi în egală măsură de simbolism şi de grafismul de tip japonez, iar procedeele prin intermediul cărora intenţionau să-şi impună originalitatea constau în simplificarea formelor, folosirea culorilor saturate, absenţa oricărui model şi nu în ultimul rând suprimarea perspectivei, a efectului optic de profunzime, toate acestea prefaţând într-un fel sau altul apariţia fovismului, a cubismului şi a artei abstracte.
Este greu de spus câte dintre elementele de bază ale limbajului plastic al nabiştilor şi câte dintre strategiile lor privind compunerea imaginii pot fi identificate în tablourile pictate de Mihai Potcoavă. Mă tem că nu vom găsi la el nici apetenţa deosebită pentru simplificarea formelor, nici utilizarea cu precădere a culorilor pure şi nici recurgerea constantă la tentele uniforme, fără vreo diferenţă de ton. Nici în ceea ce priveşte absenţa modelului, lucrurile nu stau altfel. În timp ce nabiştii considerau că sensul artei picturale nu este acela de a reprezenta realitatea, care îşi pierde astfel funcţia de model, Mihai Potcoavă lucrează exclusiv după model, aspect esenţial valabil nu doar în cazul portretelor, ci şi al peisajelor sau naturilor statice. Şi totuşi, apropierea de nabism nu poate fi negată în întregime, cu precizarea că ea se produce în mod mediat, elementul comun fiind preţuirea manifestată necondiţionat faţă de arta lui Paul Gauguin.
Din această perspectivă, vom întâlni într-adevăr în pictura lui Mihai Potcoavă o serie de artificii tehnice şi chiar o anumită viziune asupra ansamblului imaginii plastice care provin de la Gauguin şi de la aşa-numiţii „pictori de la Pont-Aven” reuniţi în jurul lui. Este vorba mai ales de eliminarea detaliilor considerate inutile, a arborescenţelor pe care lucrul după model tinde să-l introducă în structura expresiei descriptive, precum şi de compensarea „amputărilor” de acest fel printr-un efort continuu de esenţializare a ceea ce obiectele sau priveliştea reprezentate transmit către privitor. O uşoară aplatizare a imaginii, folosirea, mai degrabă parcimonioasă în cazul său, a culorilor saturate, obişnuite fiind tentele rupte, amintesc de o lecţie artistică bine însuşită, dar şi interpretată într-un registru stilistic propriu.
Trebuie adăugat şi că observaţiile de mai sus sunt valabile, luate împreună, doar în cazul peisajelor, al unor naturi statice şi al unor compoziţii cu flori. În ceea ce priveşte portretele şi nudurile, accentele cad de regulă pe reprezentarea sugestivă a modelelor, a expresiilor lor faciale şi a semnificaţiilor atitudinale, fără ca acest lucru să necesite apelul la un stil paralel, pictorul având fără doar şi poate suficientă experienţă şi destulă pricepere pentru a reuşi să trateze o tematică variată şi complexă într-o manieră cât se poate de unitară.
Improvizând ca un jazzman
Scopul articolului de faţă constă însă nu în a demonstra ce nu este pictura lui Mihai Potcoavă, ci în a scoate la lumină latura originală a acesteia, accentele personale care o individualizează dincolo de orice influenţă şi care o fac atât de plăcută ochiului. Astfel reevaluate lucrurile, s-ar părea că lunga paranteză de mai sus nu şi-ar mai avea rostul. Ea se justifică totuşi prin aceea că aduce în discuţie o dată în plus uşurinţa cu care comentatorul creaţiei unui artist plastic (comentatorul generic, nu vorbesc neapărat despre unul anume, pentru că nimeni nu este ferit de acest risc) se poate rătăci în hăţişul aparenţelor atunci când ţine neapărat s-o aşeze matematic în dimensiunile procustiene ale unui curent sau altul.
Sigur, lui Mihai Potcoavă îi plac Gauguin şi Bonnard, dar în egală măsură îi plac şi Lucian Grigorescu, Francisc Şirato, Nicolae Grigorescu sau Eustaţiu Stoenescu. Admiraţia sa pentru toţi aceşti artişti şi pentru încă mulţi alţii nu devine însă împovărătoare, în sensul necesităţii raportării comparative a propriului demers creator la operele lor. Lucrând după model, după o realitate mereu schimbătoare, Mihai Potcoavă ştie prea bine că un tablou ce promite să devină reuşit trebuie să înceapă cu identificarea în datul vizual fluid şi instabil a acelei imagini cu rol de matrice, de albie în care urmează să se adune, să se decanteze şi să strălucească în final atât talentul pictorului, cât şi abilitatea lui de a folosi fără ostentaţie şi fără scăpări involuntare datele esenţiale ale propriei descendenţe artistice. De aceea poate, el se compară adesea cu un jazzman, în sensul că, asemenea acestuia, se fixează asupra unei teme (a unei imagini care îi incită iniţial sensibilitatea), după care improvizează (descompune şi recompune acea imagine prin prisma trăirilor de moment), lăsându-se purtat doar de valul inspiraţiei. Probând mai degrabă o predispoziţie impresionistă decât una analitică în abordarea subiectelor, Mihai Potcoavă lucrează rapid, construind direct prin culoare, fără a simţi nevoia să deseneze. Tuşele sunt aşezate în mare viteză, fie că este vorba de cele delicate, aproape diafane, sau de cele energice, prelungi, culorile fiind aplicate dintr-o singură atingere a pânzei, fapt care face posibil ca, de exemplu, roşul şi verdele să stea alături fără a tinde să fuzioneze pe retină şi să se transforme în gri. Este o tehnică asemănătoare acuarelei, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea unor părţi ale suportului (pânzei, în cazul nostru) ca semne plastice de sine stătătoare. Despre dificultatea adaptării unor astfel de procedee la pictura în ulei nu cred că trebuie neapărat să vorbim aici, fiind necesar să spunem însă că e nevoie de multă experienţă şi de şi mai multă îndrăzneală pentru ca o astfel de aventură să aibă un final izbutit.
Pe de altă parte, în pofida spontaneităţii sale, Mihai Potcoavă este foarte atent la detalii, subtilităţile compoziţionale şi rafinamentele cromatice fiind pentru el provocări permanente pe care le rezolvă întotdeauna cu ingeniozitate şi în moduri uneori de-a dreptul neaşteptate. Un adevărat virtuoz se dovedeşte a fi, de pildă, într-o compoziţie în care, ignorând cu bună ştiinţă preceptele didactice, pictează nişte flori roşii contre-jour, cu o lumină insidioasă venind din spate, menţinând cu toate acestea prospeţimea şi eclatanţa culorii, sau în cazul unui nud al cărui fundal este din punct de vedere cromatic mai cald decât personajul din prim-plan, fără însă ca acest lucru, contraindicat şi el de regulile clasice, să producă o inversare a perspectivei.
Sunt doar două exemple (din numeroase altele ce pot fi oricând aduse în discuţie) menite să atragă atenţia asupra unui artist special, a unui perfecţionist care, în spaţiul bine delimitat al universului său conceptual, tematic şi stilistic, nu conteneşte să descopere sau chiar să inventeze probleme greu de rezolvat, convins fiind că nu există răsplată mai mare decât satisfacţia de a le da în cele din urmă de capăt. Satisfacţie pe care ştie să o transfere intactă şi privitorilor avizaţi ai picturii sale.
***
"ARTA PORTRETULUI, CALEA SPRE SINE"
de Anca ALBU - Ziarul „Timpul”, 10 februarie 2011
Pictorul Mihai Potcoavă este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi portretişti pe care-i avem la ora actuală. S-a născut la Bucureşti în 1948. Pasiunea pentru pictură şi-a descoperit-o încă de când era copil, mama sa având, de asemenea, preocupări artistice.
„Pictura este frumoasă prin ea însăşi, iar dacă e făcută cu sinceritate, în mod sigur trebuie să simţi ceva privind-o. Dintre arte, aş pune pictura aproape pe primul loc, deoarece este cea mai sintetică, cea mai directă, cea mai sinceră, tocmai prin scurtimea timpului în care o poţi înţelege. De la o expoziţie poţi pleca purificat”, explică Mihai Potcoavă.
Îşi aminteşte cu drag şi recunoştinţă de Ion Bălău, fost elev al lui Octav Băncilă şi profesor al său din şcoala elementară, care i-a îndrumat paşii spre Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Capitală. Şi perioada liceului i-a fost marcată de personalităţile unor profesori talentaţi şi dedicaţi: Afane Teodoreanu, Teodor Dan şi Nicolae Butnaru.
Prieteni apropiaţi i-au fost Florin Niculiu şi Spiru Vergulescu. Însă experienţele care i-au influenţat cel mai mult stilul artistic au fost cursurile de perfecţionare din America, sub îndrumarea a doi maeştri ai pensulei: Marc Chatov şi Nelson Shanks. La şcoala lui Chatov a obţinut diploma de pictor portretist. De la Shanks a învăţat, printre altele, că munca asiduă este o condiţie importantă pentru a fi un bun artist. „Dânsul muncea douăsprezece ore pe zi. Era un om foarte modest, cald, nici nu bănuiai că era un pictor atât de mare”, rememorează cu admiraţie Potcoavă.
Reîntors în ţara natală, artistul a căutat să-şi desăvârşească stilul. „Cei doi maeştri americani mi-au schimbat viaţa foarte mult. Revenind în România, am păstrat şi verva primului, dar şi luminozitatea celuilalt şi am căutat să mă construiesc eu pe mine. Marea luptă a fost să mă descopăr pe mine. Ştiam că trebuie să muncesc mult de tot, pentru că numai aşa te poţi cunoaşte în timp. Marea mea competiţie este cu mine însumi”, mărturiseşte pictorul.
Portretele realizate de Mihai Potcoavă exprimă o frumuseţe rafinată, care depăşeşte limitele formei. „Îmi plac oamenii şi de aceea pictez portrete. De tânăr mi-a plăcut să privesc oamenii şi natura. Când pictez un portret încep de la formele fizice, dar încet-încet modelul se interiorizează şi se regăseşte pe sine. În felul acesta începe un fel de incursiune, de aventură în stările modelului. Îi surprind starea de linişte şi pace. El este el însuşi. Se va recunoaşte în tablou nu numai prin trăsăturile fizice”, spune artistul.
Culorile sale sunt calde, vibrante şi atrăgătoare. „Pe parcursul anilor am făcut o selecţie a culorilor. Pe unele le-am lăsat pe drum şi am luat cu mine culorile care mă reprezentau. În momentul de faţă predomină portocaliul, roşul, verzuiuri şi violeturi, culori care induc bucurie, încărcare energetică, precum o pată de soare care îţi intră în cameră”, explică pictorul. Formele comunică direct cu privitorul, conducând spre esenţe.
„Fiecare tablou este o aventură… Trebuie să ajungi la o anumită simplitate. Mă refer la eliminarea multor elemente care sunt neesenţiale. De fapt, caut să ajung la o anumită simplificare. Cu cât simplifici, te apropii de sinteza a ceea ce vrei să exprimi – ceea ce simţi, că verbul «a vrea» nu-şi are locul aici –, cu atât mai bine. Sunt pentru exprimări scurte, directe şi puternice”,
|
|