Despre Ion Lucian MURNU

"Omagiu la Centenarul Ion Lucian Murnu"

Galeria Orizont, vernisaj sâmbătă 13 august, orele 18, cuvânt de deschidere Dan Hăulică, preşedinte de onoare al Asociaţiei internaţionale a criticilor de artă.

Cel mai dăruit profesor de sculptură pe care l-a avut şcoala românească, Ion Lucian Murnu (1910-1984) s-a născut la Bucuresti, ca fiu al graficianului Ary Murnu, al cărui frate, George Murnu, era un reputat elenist (traducator al integralei Homer in limba romana) poet, arheolog, profesor de istoria artei.
Ion Lucian a studiat la Bucuresti, la Şcoala de belle arte , (1930-1936) desenul cu Ressu şi sculptura cu Oscar Han, discipol, la rindul lui, al lui Antoine Bourdelle. Ca tinar sculptor, l-a pretuit pe Mac Constantinescu, sculptor modern, in oprera caruia clasicul este receptat ca o sursa de infinite glosse formale in spirit decorativ.
 Artistul s-a format, asadar, intr-o atmosfera in care modernitatea insemna, inca, un profund respect pentru valorile perene ale artei antice. Sederea sa la Roma, (oct.1938, iunie 1940) aprofundează o larga cunoastere anterioara, adaogându-i pe linga experienta directa a artei antice, medievale si renascentiste descoperirea etruscilor. Arhaismul greco-latin a devenit pentru Murnu, ca si pentru congenerii sai italieni, Marino Marini si Giaccomo Manzu, corifei ai şcolii romane, filonul unei perene modernitati, al unui etern, dar acut actual umanism.
 
Asumata in profunzime, cu acea luciditate fervida care-l va caracteriza pina la sfirsitul vietii, optiunea sa plastica pentru arhaism si umanism, infaptuita la Roma, i-a tutelat auroral intreaga opera, in mod fertil, tinindu-l departe si de imperativele si conjuncturalele comenzi politice ca si de experimente formale nascute din experiente straine formatiei sale spirituale. Acest fapt nu a insemnat însă, pentru Murnu, o ancorare placida intr-o formula plastica fixata, ci menţinerea in orizontul fertil al perenităţii şi atunci când, sub ameninţările comunismului, etosul operei s-a schimbat radical, devenind, din senin- meditativ, de expresie clasicizantă, unul dramatic, ascetic, de tip expresionist, proclamând ultimativ şi, plastic riguros, autoritatea spiritului asupra lumii, a legilor eterne, implacabile şi eliberatoare, asupra imediatului constrângător.
 Astfel, dinspre antic, sculptorul Murnu evolueaza pe o traiectorie Bourdelle, apoi, asemeni lui Giacometti, spre valorile expresivitatii plastice ale spatiului şi formei, investite de el nu cu forte exterior devoratoare, ci interior revelatoare, expresii ale acţiunii spiritului asupra trupului. Asceza formală manifestă în sculptura sa din anii 60, în total contratimp cu arta româneasca oficială a vremii, dar si cu formele plastice ale artei abstracte practicate în Europa vremii, exprima distanţa autorului faţă de tot ceea ce, contingent, l-ar fi putut constrânge, afirmând cu rigoare spiritualul pînă la evadarea din teritoriul sculpturii, în care volumele se efilaseră prin consumpţie interioară, în cel al picturii. Şi aici, spiritualitatea impune asceza plastică, simplificând planurile fără a le elimina, ci reducânduţle dupa formula bizantina. Astfel, ca şi în fresca bizantină, în spatele formulărilor plastice învecinate celei mai bune picturi metafizice a vremii (de Chirico, Magritte), clamează misterul unui mesaj ascuns, accesibil doar initiatilor.
Sunt aici ecouri ale lecturilor sale biblice si platoniene, ale sf. Augustin şi ale lui Plotin (din Eneade), cum si a operei danteşti, cunoscute pînă la majore asumari. Ades, artistul isi repeta, chiar şi in fericita epocă romană, resemnat şi însingurat: “ Non raggiona di loro, ma guarda e passa”. A fost deviza sa si pentru anii de insingurare si izolare ai comunismului.
 
In timpul vietii, desi a avut doar două expoziţii personale la Bucureşti şi alte două în Germania şi la Roma (1967, galeria Felucca), a cunoscut un mare succes în presa italiană şi în rândul publicului. Două premii au marcat în Italia singulara sa pictură.

După 1990 artistului i se consacră mai multe expoziţii la Bucureşti, Constanţa, Galaţi şi la Roma, în care desenele sale expresioniste, alături de picturile metafizice şi ultimele sculpturi, multe intrate în patrimoniul şi expunerile pemanente ale muzeelor româneşti, au constituit revelaţia unei suferinţe interioare cu totul singulare în arta românească postbelică. Tot atunci este publicat şi jurnalul său de idei, Idee şi meşteşug, un document unic despre rezistenţa prin spirit şi cultură afirmată de maestru în toată activitatatea sa de patru decenii la catedra de sculptură de la Academia de arte bucureşteană.
Figurativ şi umanist atunci când arta oficială căpătase libertatea exprimărilor abstracte, metafizic, pe când pictura românească practica formulele postimpresionismului sau ale sintezelor postcubiste, Murnu a fost permanent în contratimp cu vremea sa, având însă mereu convingerea că singuratătea sa este a unui precursor şi deloc a unui epigon. Ceea ce cursul ulterior al artei româneşti, prin revenirea studenţilor săi la figurativ în cadrele unui umanism modern, a demonstrat-o.
Amintim aici o valoroasa pleiadă care-i numără pe: George Apostu, Vasile Gorduz, Ion Condiescu, Elena Hariga, Silvia Radu, Viktor Roman, Dinu Rădulescu, Liviu Russu. Astăzi, cei mai mulţi dintre studenţii lui Murnu expun alături de maestru o lucrare la galeria Orizont, omagiu adus lecţiei de înaltă cultură şi umanism a celui mai preţuit dintre profesorii care au slujit catedra de sculptură de la Academia bucureşteneană.
              Doina Mândru

***

"Omagiu lui Ion Lucian MURNU la Galeria Orizont pe www.artindex.ro"

Facsimil din articolele de Mihai Constantin de pe artindex.ro de Duminica 14 August 2011
http://www.artindex.ro/blog/Index.aspx?=2011_08_14_centenar_ion_lucian_murnu
http://www.artindex.ro/blog/Index.aspx?=2011_08_14_ion_lucian_murnu_pictura

Mihai Constantin, Duminica 14 August 2011

Este tare frustrant sa tot aud povesti despre oameni care au platit pentru principiile lor. Ion Lucian Murnu este un astfel de exemplu, de artist care a fost presat si poate chiar strivit de inabilitatile sale biografice in a se conforma mediocritatii contemporanilor sai. Si fara a face din asta ceva neaparat pompos, as spune ca Murnu a reusit totusi sa traiasca pana la capat in lumea sa spirituala si fara a face vreun compromis administrativ sa-i zicem. Daca i-ati rasfoi biografia oficiala, deci superficiala, ati afla ca a fost un profesor de succes si ca opera sa a insemnat o semnificativa si interesanta punte intre traditional si modernitate, dar cu amandoi pilonii foarte bine fixati in ambele maluri. Si iti creste inima si mai tare cand vezi ca la un eveniment menit sa-i marcheze anul-centenar al nasterii, la reuniune vin - in persoana sau reprezentati numai de propriile lor creatii - plasticieni precum Silvia Radu, Elena Hariga, Dinu Radulescu, Vasile Gorduz, Liviu Russu, George Apostu si Viktor Roman. Insa de aceasta data am ales sa nu ma opresc la aparente si am sapat un pic mai mult. Am sa redau intr-un alt articol vorbele lui Mihai Plamadeala care au aparut in noiembrie anul trecut in Observatorul Cultural. Aici am sa descriu cat pot de bine contextul ciobit in care are loc expozitia de la galeria Orizont care a avut ieri vernisajul. Pentru ca, asa cum parca ne spune si fotografia urmatoare, orice chip este acoperit de cel putin o masca....
Printr-un firesc de notorietate in lumea artistica dar necunoscut pentru dvs, cititori mai putin plonjati in catacombele relationale ale plasticii contemporane romanesti, evenimentul a fost deschis de dna Doina Mandru iar principal vorbitor a fost dl. Dan Haulica. Dna. Mandru este directoarea Centrului Cultural Palatele Brancovenesti, o functie extrem de importanta in lumea de suport a artei si probabil locul in care si-a dat ce a avut mai bun in cariera pana acum. Pentru examenul de absolvire al sectiei de Istorie a Artei de la Institutului 'Nicolae Grigorescu", cum se numea pe atunci, dna Mandru si-a ales ca tema un sculptor contemporan, Ion Lucian Murnu. A devenit astfel autoarea primei monografii Ion Lucian Murnu, inca din timpul vietii artistului. S-a apropiat mult de familie, a ramas in intimimitatea ei si i-a oferit sprijin vaduvei Murnu, dupa ce sculptorul s-a stins in 1984. In consecinta, dna Doina Mandru a devenit unica mostenitoare a familiei Murnu care nu avusese nici un fel de urmasi. Mosteneste si casa Murnu din bdul Averescu nr.40 sihttp://www.sensotv.ro/arte/Clipa-de-arta-2433/omagiu-la-centenarul-ion-murnu#/0 evident, o mare parte din opera artistului. Iata explicatia fireasca pentru care dna Mandru se considera - si probabil ca si este - obligata moral cel putin sa ingrijeasca memoria lui Ion Lucian Murnu. Anul trecut in toamna, la marcarea propriu zisa a centenarului, a organizat o serie de evenimente in care a inclus si Centrul Cultural Mogosoaia si casa Murnu, pe care a deschis-o vizitatorilor. Ca fapt divers, umbla mai multe variante despre prosperitatea familiei de aromani Murnu. Unii spun ca familia era instarita de generatii, dar altii sustin ca tatal lui Ion Lucian, un "obisnuit" grafician si caricaturist, Ary Murnu, ar fi castigat casa cu pricina la loterie, inainte de al doilea razboi mondial...
Prezenta dlui Haulica in postura de vorbitor este si ea una fireasca. Este cunoscut faptul ca a avut o influenta hotaratoare asupra mai multor elevi ai lui Murnu, Apostu, Gorduz si Silvia Radu fiind sigur pe lista. S-a creat de altfel si un cerc relativ inchis - dupa criterii de varsta, biografice si de afinitati estetice - pe care dl. Haulica il protejeaza si il promoveaza cu predilectie.
Am pacatuit pana in acest punct vorbind absolut deloc despre Ion Lucian Murnu. Asa se intampla si la un priveghi daca vreti, cel intins pe masa este arareori subiectul principal de discutie. Aceasta lume este a celor vii si din aceasta perspectiva incerc sa conturez opera lui Murnu si influentele sale asupra celor care s-au lasat atinsi de el. Imaginati-va termenul de "plezirist". Apoi plasati-va cat mai departe de el. In acel punct diametral il veti gasi pe Ion Lucian Murnu. Un om de profunda si temeinica pregatire culturala, cu autentice credinte religioase si dezgustat chiar de frivolitatile din jurul sau, in care lumea artistica abunda. Acolo unde confrati vedeau o cale relativ usoara de a castiga bani si de a-si alimenta placeri trupesti, Murnu vedea un drum aspru, aproape ascetic, de exprimare si elevare spirituala. Aceasta disonanta cu restul lumii l-a tinut cumva si departe de masa cea incarcata a "nomenclaturii" administrative din facultate si UAP. A fost oarecum tolerat in pozitia de secretar al catedrei de sculptura numai pentru ca era totusi nevoie de un om responsabil si cu suficienta limpezime pentru a elabora o programa si pentru a tine o ordine administrativa la catedra. Dar titulari au fost mereu altii: Baraschi, Caragea etc. Se spune ca in ultimul an inaintea iesirii la pensie, a fost "indemnat" sa nu mai calce pe la facultate. Sa stea acasa si salariul ii va veni la timp. Devenise o oglinda prea sincera pentru boemia din jurul sau, era prea taios si prea putin - sau deloc - dispus compromisurilor si dialogurilor "usurele". Incomoda.

Dinu Radulescu isi aminteste astfel de profesorul sau: "Relatia noastra s-a legat mai ales dupa terminarea facultatii. Ne-am reintalnit intamplator, apoi ne-am cautat compania. Gasisem un om cu care puteam vorbi despre arta iar el descoperise un tanar care stia sa asculte. Eram incantat si chinuit in acelasi timp de relatarile lui despre expozitiile, muzeele si monumentele Europei occidentale pe care eu nici nu visam sa le vad pe atunci. In anumite privinte el este cel care mi-a deschis ochii. Nu asupra elementelor plastice propriu zise ci asupra faptului ca arta trebuie sa exprime cea mai inalta forma a spiritului uman.
Ii aratam schitele mele si intr-o zi mi-a spus: 'In sfarsit, m-am linistit. Vad ca nu sunt toate perfecte!'...
El n-a avut atelier aprope toata viata. Abia dupa 60 de ani, cu economiile de-o viata si datorita sotiei sale, a construit un cochet atelier in spatele Manastirii Casin. Acolo l-am ajutat de cate ori cu cateva lucrari. Imi aduc aminte de una, era un bust al lui Andrei Saguna, probabil ca este asezat pe undeva prin Brasov," povesteste Dinu Radulescu

Dintr-un interviu pentru publicatia online Crestin ortodox, redau un citat in care dna Silvia Radu isi rememoreaza anii de formare plastica: "Ne-a ajutat Dumnezeu sa avem modele printre noi, oameni minunati. Unul a fost profesorul nostru de facul­tate, Ion Lucian Murnu. Murnu era un om foarte credincios, aroman. Familia lui era foarte bogata si toata averea lor o dadusera pentru romanism. Visau Romania Mare.
Imi amintesc de sculptorul Gheorghe Apostu, impreuna am fost elevii lui Murnu. El are un ciclu "Tata si fiu" - o idee ortodoxa suta la suta, o minune! Anghel face "Rugaciunea" lui in plin comunism. Femeia sculptata ri­dicase mana a cruce, iar Anghel spunea ca este o torcatoare. Este lucrarea pen­tru care i-a pozat doamna Zoe - Maica Benedicta. Nu putea sa o numeasca atunci "Rugaciune" si spunea ca este "Torcatoarea".
Eram niste oameni foarte uniti, ne iubeam spiritual, ne apreciam, ne sti­mam, ne bucuram unii de altii. A fost un moment extraordinar, ca o minune. Apostu era un om minunat, de o mare generozitate, ca si Gorduz, de altfel. Oamenii acestia foarte dotati de Dumnezeu au o generozitate deosebi­ta, un fel de a se comporta cu oamenii nemaipomenit. Au un fel de jena pen­tru cate le-a dat Dumnezeu, si atunci imprastie si ei in jurul lor numai dra­goste si bunavointa. N-au niciun fel de invidie, de rautate."

Arta lui Ion Lucian Murnu este una uscata, aspra, aproape scheletica. Total nesatisfacatoare pentru cei care asteapta carnalitate de la sculptura si suavitate calda de la pictura. "La mine acasa arde focul sacru!" spunea Murnu si credea in acest lucru. Era un om format de lecturi filosofice, de mesajele scrierilor marilor mistici, de o credinta ca un torent de nedeviat. Pentru Murnu arta era un sacerdotiu iar el un dogmatic si fanatic fidel. A transmis asta si celor pe care i-a influentat si operei pe care ne-a lasat-o. Iar din acest punct de vedere, expozitia de la orizont, acolo unde Murnu debuta cu o prima mare "personala" in 1966, isi indeplineste perfect misiunea. Si printr-o frumoasa coincidenta, evenimentul este suspendat intre cele doua sarbatori ale Sfintei Marii.
Pictura lui Ion Lucian MURNU
Acest articol, ilustrat cu pictura expusa la retrospectiva Ion Lucian Murnu de la Galeria Orizont, il las ca text in seama lui Mihai Plamadeala, care a publicat o valoroasa analiza a operei lui Murnu in Observatorul Cultural, in noiebrie 2010, la implinirea centenarului de la nasterea artistului. Articolul se incheie cu un facsimil al unui poem scris de Murnu insusi.
Asadar, cuvintele dlui Plamadeala:
"Duminică si luni, 14-15 noiembrie 2010, au avut loc două evenimente legate de centenarul „Ion Lucian Murnu“: unul la casa memorială Murnu, celălalt la Galeria Anticariat Curtea Veche – expoziție de sculptură, pictură și desen.

Ion Lucian Murnu (1910-1984) a urmat cursurile Școlii de Arte Frumoase între 1930-1936, studiind desenul cu Ressu și sculptura cu Oscar Han. În tinerețe, a fost influențat și de Mac Constantinescu. Artistul s-a format într-o atmosferă în care modernitatea însemna (încă) un profund respect pentru valorile artei antice. Între octombrie 1938 și iunie 1940, își continuă studiile la Roma, etapă importantă în creația sa ulterioară. Dinspre antic, sculptorul Murnu a evoluat apoi pe o traiectorie Bourdelle. În anii ’60, este în total contratimp cu arta românească oficială a vremii, dar și cu formele plastice ale artei abstracte practicate în Europa vremii, simplificînd planurile, fără să le elimine, după formula bizantină. În anii comunismului, s-a izolat progresiv de întreg sistemul social-politic și cultural. Deși a avut doar două expoziții personale în timpul vieții în țară (la București), alte două în Germania si una în Italia (la Roma, în 1967), artistul s-a bucurat de aprecierea publicului cunoscător. În ciuda izolării relative, prin forța modelului intelectual și artistic și prin activitatea didactică a format o serie de tineri artiști al căror nume nu mai are nevoie de nici un comentariu în înșiruirea propusă: Silvia Radu, Vasile Gorduz, Victor Roman, Gheorghe Apostu, Vladimir Predescu, Dinu Rădulescu, Ion Condiescu."

"Stăm de vorbă cu doamna Silvia Radu, pe care am întîlnit-o la evenimentul din bd. Averescu, care a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu: „Veneam încă din studenție la profesorul Murnu, stăteam exact în acest loc în care stau de vorbă cu dumneavoastră. Seria noastră a fost cea mai îndrăgită de maestru. Era un om cu totul și cu totul special și a fost o minune că reușise să rămînă în scoală, pentru că în acea perioadă profesorii erau în principiu de o cu totul altă factură. Am avut sansa rară de a-i fi studenti. Împreună cu maestrul nostru trăiam în afara timpului; aveam lumea noastră, în care eram fericiti. Realitatea comunistă nu ne atingea. Pentru noi nu exista nici UTC, nici nimic. Stalin a murit cînd eram încă elevă la Timișoara. La aflarea veștii că marele conducător nu mai este, îmi amintesc că eu și colegele mele am început să dansăm.

În anii ’54-’58, pe măsură ce mă apropiam (în anii facultătii) de viitorul meu sot, Gorduz, maestrul si sotia sa priveau acest fapt cu mare bucurie. În acel moment eram la începutul carierei, adică nu aveam încă nici o carieră. Nu pot spune că am simțit schimbările socio-politice ale deceniului sase.
Uniunea Artiștilor Plastici, desi făcută după modelul sovietic, a fost o organizatie foarte puternică si bună datorită oamenilor. Veneau la noi artiști din celelalte țări socialiste și se minunau de libertatea de creație de care dispunem. Toți cei care au condus Uniunea, pe atunci, au respectat calitatea. Atelierele de pe Pangratti se dădeau celor mai buni, pentru că erau corecți. Acum Uniunea este un fel de tombolă. Se intră foarte usor, ceea ce este o eroare. Cei care au greșit în ultimii ani și au falimentat Uniunea ar trebui să răspundă pentru faptele lor. Erau fie incapabili, fie răuvoitori. Eu n-am mai fost după 1989 la Uniune, pentru că o întreagă situație nu fusese înțeleasă de oamenii momentului. Membrii de partid din cadrul Uniunii luptaseră pentru drepturile artiștilor și o făcuseră atît de bine, încît atît la noi, cît si la scriitori, se desfiintaseră organizatiile de partid. Eram o fortă de care se temeau și de care nu aveau nevoie.

Murnu a creat în jurul nostru un climat propice dezvoltării, în conditiile tulburi despre care am pomenit. Ne-a învățat să nu depindem de nimeni și să fim noi. Au fost patru ani rodnici și foarte folositori în lumea aceea strîmbă. Cred că ar fi bine ca tinerii să cunoască exemplele remarcabile din istoria scolii lor“.

În 1994, a apărut la editura Staff o carte care a trecut nejustificat de neobservată – Idee si mestesug –, semnată de Ion Lucian Murnu. Artistul și omul de cultură se confesează într-un mod pe cît de rafinat, pe atît de direct. Spune la un moment dat că oamenilor din imaginile sale le dă trupuri hieratice si figuri izomorfe, care exprimă detașarea. Este o atitudine pe care maestrul și-a asumat-o în propria viață.

Initiativa marcării centenarului îi apartine dnei Doina Mândru, care ne spune: „Era o obligatie morală, nu numai a mea, ci a societătii românesti contemporane, vizavi de Ion Lucian Murnu, să îi sărbătorim centenarul. Murnu se naste în 1910, atunci cînd arta românească păsea pe deplin în modernitate. Brâncuși expusese Sărutul în 1907, la Paris. Asadar, începuturile sculpturii moderne erau făcute.

Murnu se naște într-o familie de intelectuali aromâni, cu o puternică cultură clasică. Grecia și Roma i-au marcat existența din prima tinerețe. De altfel, unchiul lui – istoricul, arheologul și lingvistul George Murnu – era traducătorul integralei lui Homer în limba română și nu numai. După cum Homer reuneste texte din zece dialecte ale limbii grecești, Murnu face traducerile sale în zece subdialecte ale limbii române. Formarea culturală a lui Lucian Murnu avea să se împlinească la Accademia di Romania, unde urmează studii postuniversitare vreme de doi ani. Este vorba despre adîncirea unui bagaj cu care venise din familie, de acasă. Aromânii aceștia, sosiți către 1890 din munții Pindului, cuceresc românitatea. Ei primesc certificatul de indigenat doar datorită unor merite intelectuale și sociale. George Murnu devenise conducătorul aromânilor din Romånia, era glasul lor oficial de aici.

Tînărul Murnu, elev al lui Oscar Han si, prin aceasta, discipol indirect al lui Antoine Bourdelle, îsi cultivă o sensibilitate deplin clasică într-o epocă în care arta universală descoperea abstractul, geometrismul și chiar primele forme ale minimalismului. Venus sau Orfeu, lucrări de tinerețe, pun în evidență latura clasicizantă a formării sale, poziție pe care o părăsește curînd pentru o operă de un patos existențial cu totul special și cu totul necunoscut în contextul cultural românesc. Pe măsură ce adîncesc studiul despre viața lui Ion Lucian Murnu, descopăr o serie de similitudini cu Giacometti. Amîndoi se nasc în familii de artiști, părinții lor fiind pictori. Amîndoi practică în pararel atît pictura, cît și sculptura. Murnu părăsește sculptura în momentul în care proiectele de monumente, de o mare noblețe și rafinament, nu îi sînt acceptate nici în anii ’40, nici în anii ’50. Se retrage către desen și pictură și către o sculptură care se esențializează, care pierde aura preclasicului și liniștea discursului clasic.
"Ruptura de valorile clasice îl face să își exprime prin artă eul ultragiat, cu totul însingurat. Să ne gîndim că, în anii ’50, își redactează jurnalul. În iarna lui 1954, una dintre cele mai grele ierni ale României (nămeții aveau în jur de 2 metri), el redacta o adevărată ars poetica, în limba franceză, în care spunea că în izolările sale culminante este orb si surd. Era însingurat față de întreg contextul social, cultural, politic. Nu se regăsea în nimic. A avut norocul de a se căsători cu Mariana Murnu, o tînără care absolvise dreptul si care avea o cultură literară extraordinară, fiind unul dintre foarte bunii traducători ai lui Rilke în românește. Acest dialog cu soția a fost pentru el salvator. Dialogul cu mlădița tînără, cu sămînța cea bună, din România anilor ’50, iarăsi l-a susținut. A fost foarte iubit de studentii săi, care au devenit mari artiști la rîndul lor. Pe de altă parte, a fost foarte amărît din cauza celor care nu-l apreciau si nu înțelegeau lectia de supremă subtilitate intelectuală pe care o oferea el. Sînt amintiri foarte frumoase cele ale lui Dinu Rădulescu despre orele de sculptură. Erau incursiuni în Platon, Socrate și în marea cultură universală. Lucian Murnu și Corneliu Baba erau oameni de aceeasi factură. Pentru ei biblioteca nu era un simplu instrument de studiu, ci o altă parte a existentei. Se vorbeste astăzi mult despre rezistenta prin cultură. Ar mai exista si supraviețuirea prin cultură, ca atitudine pasivă. Această atitudine pasivă conduce totuși la rezultate prin forța modelului si a exemplului, prin ceea ce sădeste în ogorul cel bun, constituit de studenti si discipoli. Pentru Murnu, cultura a fost o solutie de supraviețuire, dar oare a fost numai pentru el? De aceea merită să-l descoperim astăzi și să vedem în el un exemplu“.

***

„Lumea stranie a lui Ion Lucian Murnu”

http://www.cotidianul.ro/lumea-stranie-a-lui-ion-lucian-murnu-155560/

"Magul ţine misterul/ cu har a oprit,/ mirarea oamenilor trecuţi./ Vibrează sonoră/ puterea invocării./ El a izbutit/ Legătura majoră."
Acest citat din poemul lui Ion Lucian Murnu, "Inscripţii pentru oamenii mei", ar putea fi, în măsura în care verbul şi imaginea vizuală se pot echivala, o profesiune de credinţă a pictorului şi sculptorului.
Născut în 1910, fiul caricaturistului Ary Murnu şi nepotul lui George Murnu, cel care a semnat traducerea inegalabilă în limba română a "Iliadei" şi "Odiseei", a rămas destul de puţin cunoscut publicului larg. Nu din cauza lipsei de interes a operei, ci din pricina vicisitudinilor istoriei.
Format la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, elev al lui Camil Ressu, la desen, şi al lui Oscar Han, la sculptură, şi-a continuat studiile la Roma. Moştenirea antichităţii greco-latine, filtrată prin sensibilitatea profund spirituală a artistului, a generat o artă extrem de personală, de mare asceză, aproape neinfluenţată de căutările occidentale ale acelei vremi, îndreptate mai ales către arta abstractă. Şi în sculptură, şi în pictură sau desen (unele piese din expoziţie sunt etalate pentru prima dată) întâlnim o lume esenţializată, cu o componentă metafizică accentuată, din care accidentul senzorial dispare în favoarea unei reprezentări ascetice.
Dacă în desen se poate detecta un reflex al expresionismului, în sculptură influenţa lui Bourdelle, atât ca zonă tematică, cât şi ca modelaj, evoluează către o viziune ce în ce mai hieratică, apropiindu-l de Giacometti. Eleganţa neliniştitoare a alungirii formelor este dublată de dramă, de singurătatea personajului, care era, în acelaşi timp, singurătatea artistului. Materia, subtil modelată, se adresează mai curând minţii şi sufletului, şi mai puţin senzorialului. Este cazul lucrărilor "Venus Epythumnia", din 1949, dar, mai ales, al "Omagiului lui Chopin", din 1966, şi al "Sfântului Ioan" din 1977. În basorelief, formele sunt înscrise în piatră, hieratice ca în arta bizantină, sfidând volumetria corpurilor în favoarea esenţializării formei. Exemplul cel mai concludent este poate "Înţeleptul", din 1982. O serie de măşti devine suportul unui simbolism generalizator, ideatic, ca în "Justiţia" din 1981.
Peisaje amintind de pictura metafizică, construite din linii şi unghiuri, în două-trei tonuri, aproape întotdeauna aceleaşi, fixează în faţa privirilor zona dintre cer şi pământ. Copacii desfrunziţi, transformaţi în siluete dezolante, ocru, brun sau negru, îşi înalţă cioturile către cerul luminat sau noptatic, perfect nemişcat sau traversat de nori şi nelinişte. Titlurile lor trimit la asceză, la derută, la deznădejde, la simboluri creştine: "Strigăt în deşert", "Gogota", "Ultimul ţărm", "Dezrădăcinări"... Uneori, în dezolarea acestor spaţii apare figura umană. Niciodată individualizată, redusă la semn între viu şi inanimat, ea cade, pluteşte sau se înalţă în văzduh, fără a reuşi să-şi descopere esenţa. Întreaga certitudine clasică a dispărut, în favoarea unei dezolante disperări. Disperare comunicată cu o mare economie de mijloace, în limpezimea figurării neavând loc nici senzorialul, nici patosul. Conceputul este suveran, psihologia, absentă.
Ion Lucian Murnu este şi autorul unor lucrări monumentale la Bucureşti, Turda, Buşteni, Brăila, Drobeta-Turnu Severin, Câmpulung Moldovenesc. Renunţă însă la această zonă a artei după ce proiectele îi sunt respinse în anii '40 şi '50.
Expoziţiile personale în timpul vieţii sunt rare: două prezenţe pe simezele bucureştene, în 1946 şi 1966, şi câteva în străinătate: Roma (1940 şi 1967), Dortmund (1970). După dispariţia sa, în 1984, au mai fost organizate două expoziţii la Bucureşti, una la Galaţi, itinerată şi la Constanţa, şi una la Galeria Catacomba din Bucureşti, în 1998.
Până în 1946 a participat frecvent la Salonul Oficial din Bucureşti, iar mai târziu, la expoziţii colective de la Roma, Moscova, Leningrad, Torino, Tel Aviv, Belgrad, Sofia, Atena, Sircasa. Premiile nu l-au ocolit. În 1937 primeşte premiul "Hanul Ancuţei", în anul următor, Premiul "Anastase Simu". Urmează premiul Şcolii Române de la Roma, în 1940, şi "Premiul Salonului Oficial", în 1946. Vor trece peste 20 de ani până când arta lui va fi din nou recompensată, în Italia, cu "Medalia de aur a oraşului Cerveteri" şi "Zodiaco d'Oro", Italia.
Cunoscut mai mult de iniţiaţi decât de publicul larg, Ion Lucian Murnu a fost "cel mai dăruit profesor pe care l-a avut şcoala românească". A format o seamă de sculptori ale căror nume se situează în primul eşalon al artei româneşti. Câteva lucrări ale elevilor se alătură operei maestrului în expoziţia de la Galeria "Orizont". Spiritualitatea fiecăruia este distinctă. Elevii au deprins de la maestru esenţa artei, capacitatea de a trăi într-o lume de rafinată spiritualitate, păstrându-şi însă personalitatea nealterată. Dinu Rădulescu, Silvia Radu, Liviu Russu, Elena Hariga, Gheorghe Apostu, Vasile Gorduz s-au împărtăşit din tainele artei lui Ion Lucian Murnu, păstrându-i o amintire reverenţioasă şi tandră. "L-am avut profesor trei ani de zile. M-a onorat apoi cu prietenia lui alţi treisprezece. Era o apariţie surprinzătoare printre ceilalţi maeştri de la Catedra de sculptură a Facultăţii de Arte Plastice din Bucureşti. Mic, vioi, cu o privire pătrunzătoare şi caldă, cu o voce plăcută, tinerească şi un limbaj de intelectual rasat, captiva imediat. Vorbea mult şi cu plăcere, încercând să prindă privirea interlocutorului, era fermecător în stil şi profund în gândire", scrie Dinu Rădulescu. Iar Silvia Radu mărturisea într-un interviu că relaţia cu Ion Lucian Murnu i-a dat forţa de a supravieţui prin artă şi cultură în perioada comunistă.

Victoria Anghelescu Publicat in Cotidianul in 22 aug.2011

***

I. L. Murnu pe Senso TV
http://www.sensotv.ro/arte/Clipa-de-arta-2433/omagiu-la-centenarul-ion-murnu#/0