Album despre Ileana Dana MARINESCU
Mai multe informatii pe:
http://www.ildanamarinescu.ro/
http://ildanamarinescu.blogspot.ro/
“MICRO-MACROSCOPIA BASMULUI”
de Florin Toma – “Viata romaneasca” nr. 5-6 / 2010
http://www.viataromaneasca.eu/articole/10_cronici/644_micro-macroscopia-basmului.html
Consistenţa operei unui artist, proiectată în agenda de interes a Cetăţii, se esenţializează, de regulă, printr-o sentinţă rapidă, urmare a unui proces sumar. E bun sau, mă rog, se mai discută. Merită sau nu merită. Prin urmare, sinchiseala publică devine prevalentă în dauna unui îndreptar de plăceri personale. Atunci, însă, când, din pricini neştiute, criteriile de taxonomie severă se gripează şi nu mai slujesc confortului minţii, atunci, singură emoţia rămâne ca unic principiu valorizator. Rezultatul: pe lângă cohorte întregi de artişti clasificabili dintr-o singură clipire de sistem, există şi câţiva ex-centrici, care nu încap în niciun sertar terminologic. Patul lui Procust e prea mic pentru ei. Oricât ai căuta, distanţa focală după care se reglează privirea critică asupra lor nu este trecută în planşele generale pentru studiul vederii în artă. Pe aceşti imposibili n-ai unde să-i aşezi.
Ileana Dana Marinescu face parte din această redusă elită de artişti care se obstinează să nu se adapteze la conceptele de formaţiune, de val ori de generaţie. Ea nu se lasă defel inclusă în sistemul referenţialului manierist-academic, în interiorul căruia, de cele mai multe ori, metoda autoritară este travestită viclean, dar, din păcate, vizibil de neizbutit, în veşmintele pretenţiei de orânduială.
Originalitatea operei sale constă în faptul că aceasta nu poate fi structurată. Nu există, în creaţia artistei, perioade, categorii sau mutaţii. Opera sa de realcătuire a realităţii e unică, e omogenă, e unitară. Prin strădania mâinilor sale şi a fanteziei iscusite, artista adună bric-à-brac-ul minuscul ce ne înconjoară, resturile reci ale acestei lumi construite din detalii cu termen redus de valabilitate, şi, integrându-le, fără grabă,
pe-ndelete, într-o altă disciplină existenţială, supusă doar coerenţei viziunii personale, născoceşte o nouă hermeneutică a intimităţii. Una prin excelenţă incandescentă. Aglomerarea barocă, spaţiul nostru vital ticsit de robineţi, şuruburi, piuliţe, capace de pix, cutii, ochelari, ştechere, becuri, furtunuri de duş, capete de sârmă, sticluţe goale de parfum, broşe, lupe filatelice, cioburi de faianţă, şiraguri de mărgele, cabluri sau plăcuţe de cupru... în principiu, orice mărturie minusculă, absolut orice rămăşiţă materială a cotidianului banal, ce prisoseşte sau nu e băgată în seamă, intră, printr-o nouă sintaxă, nebănuită de noi şi cunoscută doar de artistă, în regim de urgenţă poetică. Derizoriul microcosmic se preschimbă în spectaculos, iar detaliul se topeşte în căuşul unei decoraţii compozite, pe alocuri năstruşnice prin inventica imaginaţiei. Devine emoţie. Adică, dacă ar fi să-l susţinem pe Jean-Paul Sartre, o cădere bruscă a conştiinţei în magic.
Titlul său, de care se bucură în mediul artistic, acela de regină a obiectelor mici, precum şi alintul din partea prietenilor, Dana Castelana, susţin împreună nu numai destinaţia unei simpatii deosebite, legitimă de altfel, ci şi apropierea afectuoasă de excepţia elegantă pe care creaţia sa o reprezintă. Tehnica originală de assemblage, folosită de ea, şi care cu greu ar putea fi numită sculptură, este seducătoare în primul rând datorită contradicţiei pe care se sprijină la bază; cum s-ar spune, un oximoron simpatic. Respectabilitatea, seriozitatea, cu care, în general, un artist atacă lumea, spre a o recrea conform puterilor, dorinţelor şi principiilor sale, se transformă la Ileana Dana Marinescu într-o insaţiabilă poftă de joacă. O frenezie a compunerii unui univers personal, particular, în care totul este circumscris ludicului. Un univers poate, datorită opresiunii amănuntului, la fel de halucinant ca şi acela celest, veritabil. Dar, urmare a unor savante manevre de învăluire semantică şi a unei neobosite alternanţe vizionare între nivelurile micro şi macro, el se opreşte tot acolo. Adică, la borna convenţiei. A jocului. Ceea ce, să recunoaştem, este cel puţin savuros pentru un artist serios şi matur: să se copilărească estetic.
Astfel, fleacurile de materie primă, de fapt insipide luate fiecare în parte, sunt dizolvate într-o magmă creativă primară, din care răsar plăsmuiri încărcate de o incontestabilă concreteţe: de la insecte graţioase, accesorii de îmbrăcăminte în foiţă de cupru sau păsări suspect de volatile, având în vedere materialul din care sunt construite, adică metalul, până la structuri antropomorfe bizare, snoave încărcate de înţelesuri hâtre ori apropouri epice grave ascunse, de pildă, în faldurile unui drapel imaginat în plasă de sârmă. Coerenţa fragmentarismului extras din aceste idei laminate este aşa de orgolioasă justificat şi sublimează atât de bine eforturile de bricolaj în colaj (tridimensional!), încât ne aminteşte replica unui personaj al lui André Makine: Sunt aşa de perfect, încât va trebui să învăţ să greşesc. În onirismul ei lucid, Ileana Dana Marinescu se ţine departe de orice eroare.
Schimbarea survine însă, deopotrivă, şi în consistenţa nălucirilor ce scotocesc imaginaţia artistei, şi în decorul de travaliu: în loc de trusa cu dălţi a sculptorului sau de paleta cu vopseluri a pictorului, pe bancul ei de lucru – impropriu zis, fiindcă este, de fapt, o măsuţă aflată lângă un fotoliu, în sufragerie – se găsesc foarfeci, patent, ciocan şi pastă de lipit. În acelaşi timp, nicio eboşă, niciun proiect, care ar putea însoţi lucrarea, nu poate fi previzionat. Totul este manufactură dintr-o singură respiraţie.
Cel mai recent proiect, intitulat Micro-macro, expus la Galeria ANAID cu ocazia Nopţii Muzeelor, este altă cale de acces către o simbologie personală, însă un pic diferită. De astă dată, ciclul de lucrări este puternic formalizat şi are o semantică particulară: lumea văzută prin lentile. Lupele filatelice, sub care se dezvoltă nălucile artistei, procură senzaţii vizuale contradictorii, bazate pe alternanţa dintre elementele unei noi entropii: aproape şi departe, minuscul şi mare, moderat şi enorm sau normal şi abnorm. Sunt, de fapt, orientările unui spirit în care oniricul se dezvoltă natural.
Ileana Dana Marinescu este artistul constructor al unui basm original. Care nu se citeşte, nu se ascultă, ci se vede.
***
"Dictatura (bunului-gust) din strada Slobozia"
Autor: Daniel Nicolescu Ziarul Financiar ZD 21 mai 2010
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/dictatura-bunului-gust-din-strada-slobozia-6135226
Dintre toate harurile care au fost convocate in antecamera doamnei Ileana Dana Marinescu, inţelepciunea a fost lăsată la urmă. Spun asta pentru că, dacă ar fi fost inţeleaptă, s-ar fi apucat de bijuterii, iar nu de splendori inutil-perisabile cum ticluieşte acum, şi ar fi lucrat in regim de huzur ca designer de lux pentru o casă precum Van Cleef & Arpels (asta şi nu alta, pentru că sună ca un clinchet de cristale de stâncă, inşirate pe un fir de argint).
Ultima sa ispravă artistică* a fost pusă in scenă intr-un spaţiu de expunere despre care nu am prea avut prilejul să vorbesc până acum. E vorba despre Anaid Gallery, una dintre multele săli bucureştene deschise in ultimii ani, una dintre puţinele care a ştiut să-şi respecte programul curatorial, exigenţele valorice, temeinicia organizării şi vocaţia de gazdă fără cusur. Spaţiul are ceva de palat rătăcit in deşert (lipsesc doar havuzurile), iar deşertul este mahalaua de la poalele Dealului Filaret şi din coasta Parcului Carol, o zonă splendidă, insă doar pentru connaisseurs, cu parfum de vremuri apuse, dar ocolită de harta traseelor culturale şi vilegiaturistice bucureştene. O curte cochetă şi subţire ca un culoar inverzit duce spre parterul galeriei, unde se află birourile, un spaţiu cafenea, aria design (unde, de câtăva vreme, stau expuse intr-un concept-store straiele negre, de călugări/ călugăriţe felliniene ale lui Lucian Broscăţean) şi unde atrage atenţia şi suspinele de nedumerire ale vizitatorilor pricinoşi uriaşul tablou al lui Rădvan, intitulat "Cancer" (nerecomandat minorilor şi persoanelor slabe de inger). Etajul, destinat expoziţiilor temporare, are o suprafaţă generoasă (in raport de profilul, aparent exiguu, al clădirii văzute dinafară), ambient minimalist, şi o structură modernă, ce poate fi modulată in funcţie de temele expoziţionale sau de numărul de expozanţi.
Pe toată intinderea acestui etaj şi-a risipit (termenul vrea să evoce preaplinul ofertei, nu şi aşezarea pe simeze, atent studiată, cu spaţii de respiraţie dozate savant şi soluţii spectaculare ingenioase) Dana Marinescu OZN-urile de care s-a ciocnit in ultima sa călătorie artistică. Sunt obiecte greu de clasat ca gen plastic (colaje tridimensionale, in ultimă instanţă) şi care se joacă, in ton cu titlul expoziţei (micro/macro), intre registrul minor şi cel major. Totul cusut cu aţa de argento vivo a unei ironii stenice. Tehnica alcătuirii lor se slujeşte de metodele unei arheologii sui generis - descoperirea unor obiecte uitate, prăfuite, pierdute in colţuri de debarale şi prin podul bunicii, patinate, de-funcţionalizate şi apoi reciclate intr-o altă direcţie semantică -, pe de-o parte, şi, pe de alta, de uneltele orfevreriei: minuţia obsesivă, perfecţiunea detaliului, dimensiunea decorativă, abilitatea de a intreţine iluzia că mica lumereprezentată este o replică a lumii mari (vezi scutul, cât un univers, al lui Ahile, bijuteria supremă inventată vreodată).
Nu pot spune că Dana Marinescu evoluează de la o expoziţie la alta. Cu certitudine, insă, fiecare ieşire la rampă, deşi are un stoc stilistic recongonscibil, este complet altfel, izbuteşte să fie incitantă, prin recursul la elemente noi de regie, la sertare de imaginaţie nebănuite şi, mai ales, la altă poveste-cadru. Acum, obiectele ei sunt macro-bijuterii sau micro-sculpturi compuse din instrumente dezafectate (casate la şcoala de ambliopi) ale văzului: ochelari şi lupe. Aglutinaţi, baroc, pe plase de sârmă, ochelarii devin roiuri foşnitoare de fluturi, lentilele - aripi translucide sau elitre, braţele (de baga, plastic sau metal) - picioruşe sau antene. Lupele au o secţiune aparte. Li s-a dedicat un eseu plastic exhaustiv, in care sunt aliniate toate posibilele sensuri ale instrumentului de mărit, de la acela de ochean spre universul atomic, la cel de punte intre două ordine de mărime, sau, in sfârşit, de maşină a timpului pierdut. Ca să zâmbim, aşa cum autoarea noastră o face fără incetare, de aici, din această enciclopedie a lupelor trăsnite, lipseşte una singură - lupa capitolină.
Vernisajul acestei expoziţii hors-série a fost unul de pomină. Potrivit in timpul Nopţii Muzeelor, insoţit de muzică şi avalanşă de vizitatori, evenimentul a fost dirijat de artista insăşi. Şezând pe un scaun inălţat deasupra oaspeţilor, drapată in negru şi având alura unei năluciri fantast-burleşti coborâte parcă dintre crenelurile de la Hogwarts, Dana Marinescu vântura coregrafic aerul serii de mai cu două perechi de pince nez, ca o zână a dioptriilor care, in loc de "abracadabra" rostea "celupamea".
O expoziţie ce nu trebuie ratată, a uneia dintre cele mai singulare şi mai proaspete artiste ale noastre.
*) Ileana Dana Marinescu, micro/macro, 15 mai - 5 iunie 2010, Anaid Gallery, str. Slobozia nr. 34
***
"Vrăjitorul din Off"
Sebastian Amza Ziarul Financiar Ziarul de Duminica 12.06.2009
Cam pompos, adevărat, dar, după ce drămăluieşti bine cu ochiul lucrările, e cât se poate de justificat titlul provocatoarei expoziţii* de la Galeria Orizont! Un challenge ce coboară nu atât din tratamentul artistic aplicat unui şir de trei „continue" englezeşti – „breaking off", „pushing off" şi „stripping off" – cât dorinţei de a omogeniza un manifest estetic exprimat subliminal in chiar afişul de prezentare.
Intenţia declarată – vom vedea insă cât de parşiv este escamotată – se invârte in jurul conceptului de OFF. In afară, dar, de fapt, la urmă de tot iţi dai seama că totul este inăuntru. Excentric, dar, in fond, sever circumscris. Centrifug, dar in esenţă, cât se poate de centripet. Tot acest trompe-l’oeil este săvârşit cu măiestrie şi cu nu mai puţin entuziasm de către trei artişti. Doi pictori şi un, nu ştiu cum să-i zic, un bricoleur al miniaturii, un assambleur de detalii insignifiante ale materiei, recompuse in respiraţii insinuante ale geniului vizionar. Unul inedit, năstruşnic, derutant, insolit, clătinându-se ameninţător şi ludic intre absurd şi calin, intre instigare şi delicateţe, intre iluminare şi nefast-food-ul artei.
Tânărul Mihail Coşuleţu, o personalitate complexă, pictor, designer, autor de „desene tridimensionale" (expuse in 2007, la UNAgaleria), coautor de proiecte indrăzneţe (de pildă, ZEBRA , in colaborare cu Simona Vilău şi Adrian Popescu), profesionist al performance-urilor şi, in general, un comunicator de excelenţă, se caută acum la origini.Se supune singur unui racursi pe povârnişul timpului. Vrea să-şi cunoască pe de rost familia. Işi descoperă strămoşii, ii cultivă, ii mângâie, ii iubeşte, ii infăţişează celorlalţi şi, prin urmare, ii propune la premiul intâi cu coroniţă. Nu se sfieşte să-i arate aşa cum sunt, goi, pierduţi in spaţii cvasi-selenare, spectrale sau in incleştarea războiului, cu coiful pe cap, aflaţi pe peronul eternităţii, in aşteptarea clipei când istoria va fi fecundată in folosul urmaşilor. Altfel spus, face, reluând titlul unei alte expoziţii (impărţită cu Simona Vilău, la Galeria ARIPA din Torino, anul trecut), o nouă cercetare in „mitologia temporanee". Fiindcă el nu se consideră con-temporan decât cu sine insuşi. In schimb, cu ceilalţi ai săi, predecesorii, neamurile şi rubedeniile care au peregrinat printre zidurile nesfârşite ale Timpului, el este doar temporan. Printr-o seniorală, indrăzneaţă şi lipsită de complexe sfâşiere a giulgiului care, in general, ne acoperă trecutul. Totuşi, viu. Căci Mihai Coşuleţu n-a avut nevoie să-l resuscite, ci a fost de-ajuns doar să-şi dezgolească ochiul şi să-l privească inlăuntru.
Congenera sa, Simona Vilău, vine din partea cealaltă. Dinspre ea, spre univers. Dar cu aceeaşi cutezanţă fără de trufie ca şi a tovarăşului ei. Aparenţa de amabilitate placidă pe care o răspândeşte, insoţită de un sfios şi modest respect pentru oricare interlocutor, sunt spulberate insă violent de viziunile ei infernale. Nonconformiste până la apostazie. Proiectul de licenţă cu care a absolvit, in 2006, Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti (la clasa maestrului Sorin Ilfoveanu), denumit „Oedip şi Domnul O.", a câştigat atunci Marele Premiu al Senatului Universităţii, iar controversata sa „personală" de la Simeza, „Regele pe divan ", a primit premiul Fundaţiei Alexandru Tzipoia pentru cea mai bună expoziţie a unui tânăr artist din 2006. Dacă la aceste reuşite, adăugăm tema sa de masterat, de o bizară juisare estetică, „ Communication breakdown. Beatrice&Lolita, Samson&Dalila, Judith&Holofern etc.", precum şi participarea, anul trecut, pentru prima dată oferită in exclusivitate României, la Bienala de Artă de la Caserta (alături de Mihai Coşuleţu), avem in Simona Vilău incă o imagine a valorii tinerei arte plastice româneşti. Tablourile „Balonul negru" şi „Dealul magenta", dar, mai ales, „Lolita cu pârşi", imping fluidul mesajului, pretins „off", al expoziţiei spre o certă unitate intrinsecă a sensului.
Last but not least, Ileana Dana Marinescu vine să complinească, prin titlul său de „regină a obiectelor mici", insoţit de răsfăţul prietenilor, „Dana Castelana", nota de originalitate a acestei reuniuni parcă de familie, a trei artişti cu toane diferite, dar remarcabile. Tehnica de „assemblage" ii stă foarte bine acestei doamne respectabile, dincolo de maturitatea serioasă a căreia se ascund, in ordine: o poftă de joacă nebună, un fior de copilărie recâştigată prin minuţie şi, la sfârşit, o dramatică descifrare a unui mesaj precis al invenţiilor sale. De fapt, adunând bric-à-brac-ul minuscul care ne inconjoară, artista creează o nouă hermeneutică a intimităţii. Prin strădania mâinilor sale, derizoriul microcosmic se transformă in spectaculos, iar detaliul se volatilizează in căuşul unei decoraţii pe alocuri halucinantă, prin inventica imaginaţiei. Noile viziuni cu miez hipocoristic, de alint, vădind un baroc deloc ingrijorător sau fatigant, ci de-a dreptul savuros şi crocant, retopesc fleacurile insipide, cu statut de ready-made sau de fake, in retorta unei pofte creative nestăvilite. Şi le recompun in „obiectele" epice gingaşe, cu insecte („Matca") sau păsări („Cuib"), in structurile antropomorfe afurisit de iscusite („Desprindere"), in snoavele pilduitor de gureşe („Pentru apropiere, pentru distanţă, pentru ochii minţii", „ Loc de odihnă ", „Şi tu poţi ajunge guler") sau in apropourile grave, reci şi ascuţite, ascunse in faldurile unui drapel de plasă din sârmă. Fragmentarismul ludic extras din manufactura artistei, care sublimează la perfecţie eforturile de bricolaj in colaj (tridimensional!), imi aduce aminte de replica unui personaj: „Sunt atât de perfect, incât va trebui să invăţ să greşesc!". Ileana Dana Marinescu se ţine departe de eroare. Şi bine face.
Altminteri, pentru o uşoară, dar serioasă conformitate cu basmul, cei trei artişti sunt tot atâtea feţe ale Marelui Oz, atotputernicul vrăjitor din Oraşul Smaraldelor. Acela care visează ce vrea muşchiul lui oniric.
*) Breaking off, Pushing off, Stripping off, Ileana Dana Marinescu, Simona Vilău, Mihail Coşuleţu, Galeria ORIZONT 2009
***
alte informatii pe:
http://ildanamarinescu.blogspot.ro/
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ileana-dana-marinescu-i-regina-obiectelor-mici-3073068/
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ileana-dana-marinescu-ii-jocul-ca-viata-3072330/
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ileana-dana-marinescu-iii-acasa-la-hansel-si-gretel-3071264/
http://www.onlinegallery.ro/arta/oul-1.html
http://www.onlinegallery.ro/arta/oul-5.html
http://simonevillau.wordpress.com/2008/12/02/portret-de-artist-ileana-dana-marinescu/
http://www.youtube.com/user/vioricatomov
https://www.youtube.com/watch?v=G36LxrJHOhE&list=UU_6fG5AjcRtgJa7dPS-hHYQ
|
|