Mihail GAVRIL la vernisajul expozitiei GeoGRAFII de la Galeria EriCrisArt, 2 febr 2016
Florin Toma - TREI ÎNTR-O ARCĂ
http://www.viataromaneasca.eu/articole/51_cronica-plasticii/2367_trei-intr-o-arca.html
Din raţiuni ceva mai pragmatice – deşi e cunoscut faptul că, în general, nu doar artiştii, dar chiar şi criticii de artă sunt un pic mai visători, aşadar, din raţiuni strict pragmatice, nu din altă cauză, cronicart-ul va trece mai repede peste un subiect foarte spinos în ultima vreme. Soarta culturii şi a creatorilor. Aceea care, da, ştim – aproape că s-a transformat într-un clişeu biografic – a fost dintotdeauna tensionată, tristă, uneori sfâşietoare, istoria dovedindu-se destul de săracă în poveşti de succes. Dar, nu e mai puţin adevărat că, uneori, excepţiile s-au stins în posteritate sau invers, anonimii din viaţă au devenit celebri după moarte; însă aşa funcţionează motorul hazardului în lume. În orice epocă ar trăi şi ar crea, artistul obţine, negreşit, paşaport pentru damnare.
Printr-un dramatic concurs de împrejurări, Primăria Bucureşti a descoperit că multe dintre imobilele aflate în stare avansată de degradare sau cu grad seismic ridicat adăpostesc de multă vreme ateliere ale artiştilor, închiriate de Uniunea Artiştilor Plastici, de la Primărie. Or, cum Legea 84/2015 – deja promulgată de către preşedintele ţării – prevede că spaţiile aflate în această situaţie (grad I de risc) trebuie imediat evacuate, spre a se trece la consolidarea clădirilor, UAP s-a văzut în situaţia penibilă de a fi forţată să evacueze din atelierele lor un număr considerabil de artişti.
Dar, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, acestei întrebări mistuitoare („Unde mai pictează artistul, dacă trebuie să părăsească atelierul?”) i se adaugă încă una. Conexă. Implicită. Şi la fel de profund-existenţială: „Unde expune artistul?”. Fiindcă sub incidenţa acestei legi au intrat şi câteva galerii de artă din Bucureşti – unele datând de foarte multă vreme, mai faimoase decât chiar artiştii înşişi – astfel că UAP mai are pe cap şi această pacoste, ce acutizează fără doar şi poate drama artistului în aceste timpuri de criză şi de incertitudine.
Sigur, există interes din partea UAP şi a Guvernului, pentru a ieşi din acest impas, există chiar şi proiecte, dar, deocamdată, artistul este „invitat” să lucreze acasă sau unde-o putea şi, odată terminată, cum-necum, opera, s-o expună pe unde apucă. Pe la sediile destul de puţin arătoase ale unor fundaţii semi-anonime, prin holuri de instituţii, prin biblioteci, cafenele sau vinării(!). Până vor ajunge pe sub poduri!
În aceste condiţii, orice expoziţie devine fie un act de temeritate, fie fructul unor eforturi aproape supra-omeneşti, trecând pe lângă eleganţă şi uitând de lux. Deci, iată că însăşi arta a devenit un lux! Un lux pauper, care se poate împărţi la trei…
O strădanie remarcabilă în acest sens – nu doar ca iniţiativă, ci şi ca volum de reprezentare – a fost expoziţia geo-Grafii, având în titlu un joc de cuvinte un pic prea apăsat, cu sugestie mai mult pe „partea grafică” (deci, grafii!). Eu aş insista, dimpotrivă, pe elementul „geografic”, fiindcă avem de-a face cu trei dimensiuni geo-culturale, trei stiluri distincte, dar o singură formă de expresie: peisajul. E vorba de expoziţia de pictură şi grafică, deschisă la Galeria ERISCRIS ART (aparţinând unei asociaţii numite ASSOC... în fine!) şi care i-a avut ca autori pe trei pictori care fac parte aproape din aceeaşi generaţie. Şi despre care, de-a lungul vremii, cronicart-ul a mai scris. Cu plăcere şi cu entuziasm. Ei sunt, în ordine alfabetică, Florin Bârză, Mihail Gavril şi Ioan Oratie.
Florin Bârză rămâne acelaşi artist al ambivalenţei, cu stilul său sfâşiat frumos între două dispoziţii aproape sufleteşti: pictură şi grafică. Tehnica sugestiei în pictura lui este am spune încărcată de seducţia chemării, un magnetism cvasi-mistic, deoarece cromatica sa face ce face şi scoate, la un moment dat, undeva, într-un loc al tabloului, într-un spaţiu ales cu grijă, face, deci, să ţâşnească o decompresie de culoare violentă. Ca un crâmpei de dorinţă într-un trup aproape inert, ca un nerv ce tresare pe chipul ostenit de anxietate. Ea adună în jurul său, concentric, toate celelalte nuanţe, suma celorlalte tonuri, într-o mişcare centrifugă şi devine, astfel, nucleul vizual al peisajului. Ochiul furtunii. Centrul turbionului. Un grup de case, un scuar, un parc, o curte, o vedere marină sau o privire în susul unui munte nu sunt doar ceea ce ochiul pretinde că ele sunt: un grup de case, un scuar, un parc, o curte, o vedere marină sau o privire în susul unui munte. Nu! Ci sunt mici eseuri de culoare ale acestor aparente modele. Sunt interpretări. Umpleri cu substanţă semantică ale golului din interiorul banalului.
Tocmai de aceea, peisajele lui Bârză par excepţii geografice (chiar dacă pe ele sunt inscripţionate, uneori, determinări precise: Balcic, Techirghiol, Dobrogea în general!). „Peisajul – mărturiseşte undeva artistul – este o geografie personificată. O viziune la un moment dat a unei stări interioare cu planuri existenţiale distincte, ce oferă o replică expresivă unitar panoramată a bagajului pictural propriu.” (NOTĂ: să nu uităm de predilecţia sa subversivă pentru studiile de mişcare privind corpul uman, al trupului femeii, în special. Deci, hieratismul aproape că-l sperie. Nu-l văjeşte. Nu-l precupă!). Sigur, n-avem acum timp (şi nici spaţiu!), pentru dezvoltarea unor observaţii despre grafica provocatoare a lui Florin Bârză. Sau despre vitraliile copleşitoare. Sau despre surprinzătoarele „recitaluri” de filozofie în şuete. Poate cândva, altă dată!
Revenim… Aceste excepţii nu rămân aşa, ci se preschimbă în veritabile „grafii” sapienţiale (da, aici se aplică, în sfârşit, jocul din titlul expoziţiei!). Ajung semne ale unor stări de existenţă. Din păcate, însă de cele mai multe ori depresive, în ciuda cromaticii alegre. Pentru că această seducţie a chemării – de care scriam la început – îngăduie privirii (ba chiar o şi încurajează!) să se strecoare prin fisurile convenţionale şi să ajungă înăuntru, rătăcind prin încăperile clădirii interioare a autorului. Acolo unde ea, privirea, descoperă forma recurentă cea mai apăsătoare a tristeţii în stare pură. Tenacitatea melancoliei. Perseverenţa aplicată a mâhnirii. Ca o reverenţă în faţa jertfei continue. Aceea care, la urma urmelor, ştim cu toţii, îi nutreşte artistului, în general, starea de damnatio. Iar Florin Bârză se află sub perfuzii!...
Mihail Gavril pare, în schimb, că trăieşte o sărbătoare continuă. Repet: pare! Nimic nu-l opreşte, nici măcar o umbră de tristeţe. Este eroul unei frenezii festivaliere. Al unui carnaval fără sfârşit. Al unei feste fabuloase. Sau poate, cine ştie, are abilitatea de a-şi camufla mai bine tectonica plăcilor sale interioare, aflate într-o continuă dinamică. Oricum, însă echilibrul molcom, plin de bunătate, generozitatea caldă, cumsecădenia discretă ale pictorului coborât din înaltul Moldovei, adunate la un loc, reprezintă un panaceu pentru orice nevrotic care i s-ar putea întâmplă prin preajmă. Apoi, puţină lume ştie că Mihail Gavril a „sanctificat” pur şi simplu un sat de lângă Fălticeniul natal, o aşezare mirifică, al cărei nume incredibil, Antileşti, a intrat deja în paremiologia sa artistică personală. Aici, artistul a pus bazele unei tabere de pictură, intitulate „Flori de măr la Antileşti” (nu se poate să uiţi ciclul neobosit şi nesfârşit al peisajelor lui Gavril, cu merii în floare la Antileşti, iar cine nu l-a văzut încă, trebuie să şi-l închipuie!). Poate să fie şi acesta un reper al esteticii sale personale. Una dintre vibraţiile bune (good vibs!) ale weltanschauung-ului său mereu surprinzător.
Însă revenind la încatenarea semantică a acestei expoziţii (geografie-mişcare-călătorie-peisaj), un lucru este cert în ceea ce-l priveşte pe Mihail Gavril: nu stă locului. Se mişcă tot timpul, purtând după sine întregul său calabalâc mitologic. Are o dinamică ameţitoare. E când la Bucureşti, când la Antileşti (apropo, n-am întâlnit un om care să vorbească aşa de mult, până la obsesie aproape, şi atât de simţit, aproape până la lacrimi, despre locul său de baştină!), când în insulele greceşti, când în Franţa, când în Belgia, când la Ierusalim… Mihail Gavril poate fi numit lesne un cetăţean al planetei, pe care o străbate, purtând în legendara sa straiţă toate bucatele plămădite din sufletul lui bun, din mintea sa isteaţă şi din încordările destinului său (pe alocuri, deloc fericit!). De aceea, peisajele lui sunt diverse, alternante, pe măsura stărilor sale pe care caută şi le câştigă, cu multă vioiciune a exprimării (chiar şi când se apleacă peste teme evlavioase!) şi cu ochiul limpede. Un ochi cât p-aici să fie hedonist!
Două nuanţe mi se pare că predomină peisajele sale: albul şi albastrul. Taman bine: albul semnifică vindecare, purificare, nou, neatins, calm. Este culoarea purităţii şi exprimă pace, împăcare, linişte, inocenţă, curăţenie, sobrietate, sinceritate. Şi are efecte „curative” deosebite: expansivitate, uşurinţă, suavitate, robusteţe, puritate, răceală. Iar albastrul, cum se ştie, este o culoare liniştitoare, fiind nuanţa de bază a intelectualului. Apoi, este şi simbolul unei iubiri ascunse. Albastrul favorizează, pe de altă parte, dezvoltarea proceselor de inhibiţie şi de încetinire a ritmului activităţii. Cu alte cuvinte, îndeamnă la extaz, relaxare, vacanţă (aţi observat că toate pliantele de reclamă pentru vacanţă sunt create pe fond albastru?!), la calm şi reverie, la concentrare şi linişte interioară, la seriozitate şi meditaţie. Atenţie, însă: în exces, conduce la depresie.
Mihail Gavril aduce în acest trio un alt fel de privire: dreaptă, fără distorsiuni şi fără sfâşieri inutile. Senină. Clară. Străvezie. Precisă. Ca lumina de zi.
Ioan Oratie – aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori într-un grup de trei entităţi ce evoluează la paralele inegale – este calea de mijloc. Reprezintă sinteza celorlalte două componente ale terţetului. Secanta liniilor alăturate. Expresia punctului de echilibru. Intersecţia de terapie intensivă. El este, fără ofensă, un autist(!).
De aceea, peisajele lui nu ies din sfera lui personală, nu se abat cu un milimetru măcar de umbra sa cathartică (sau, cum spunea, undeva, Ortega y Gasset: „Eu sunt eu şi împrejurările mele”!). Deci, peisajele lui sunt aidoma felului său de a fi. Ardeleanul de dincolo de munţi este politicos cu sine şi prietenii, reţinut cu duşmanii, afabil cu societatea, prudent cu linguşirea şi cumpătat cu trufia (vorbim de cei normali!). La fel sunt şi tablourile lui Oratie. Dacă, aşa cum spunea, colegul său de galerie, Florin Bârză, peisajul este „…viziunea (…) unei stări interioare”, atunci n-avem ce face şi vom conchide că peisajele lui Ioan Oratie sunt aidoma „interioarelor” sale. Adică politicoase, reţinute, afabile, prudente şi cumpătate. Aproape chiar economicoase. Parcimonia cu care priveşte locul, spaţiul, realitatea – geografia dacă vreţi, că tot ar trebui să păstrăm tema expoziţiei – derivă nu din sărăcia privirii, nu din neajunsul ductului pe pânză, ci se trage din strămoşeasca sa cuminţenie, cu care are pact străbun de a scruta lumea.
Peisajele lui Oratie respectă la perfecţie rânduielile. Au o anume solemnitate. În sensul că ele promit că suficiente pentru a cuceri definitiv nervul privirii. Nu e nevoie de niciun adaos. De niciun efort în plus. De niciun exces de zel sau de bunăvoinţă.
Luaţi, de pildă, satul transilvan (el este, de cele mai multe ori, în fapt, „naratorul” tabloului, purtătorul de perspectivă al expediţiilor imaginative pe pânză ale artistului), pe care-l ghicim imediat, după semnul disctinctiv al colinelor din fundal. Satul surprins în diverse anotimpuri (dar peisajul de iarnă, care, deşi e simplu construit şi, de aici, extrem de eficient, este extraordinar de sugestiv, pur şi simplu se „agaţă” de ochi!), apoi ipostazele sale implicite, curtea casei, livada cu bunicul în mijlocul ei, ieşirea în capul satului, spre coasta podgoriei, vederea de sus a aşezării structurate în jurul bisericii, dar, mai ales, fabuloasa „expoziţie” cu cai şi călăreţi (ale căror siluete longiline amintesc de neuitatele tablouri „de familie” ale nobilimii engleze!) – înseamnă, în ultimă instanţă, spaţiul minimal, amprenta originară, pattern-ul retoricii sufleteşti a autorului. Modelul arhetipal. Tiparul după care el îşi croieşte existenţa ulterioară.
Într-un fel, dacă vreţi ceva mai literar, peisajul sufletesc al lui Ioan Oratie este o monografie personală a satului ardelean. Ce se aseamănă cu romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu. Adică începe cu un ocol al împrejurimilor, până când descrierea intră pe drumul ce se înfige în aşezarea unde are loc acţiunea şi se termină tot cu o descriere, de astă dată însă – după ce întregul scenariu se va fi isprăvit – a drumului în sens invers. Ce se extrage. Adică iese din sat. Prin urmare, locul sacru al acţiunii, Centrul, rămâne acolo, în memorie. În illo tempore-le autorului. Şi, implicit, al cititorului.
Ioan Oratie nu iese din cuvântul spaţiului său originar. Ceva îmi spune că l-a luat după el. L-a aşezat în spinarea sinelui său(!). Şi îl povesteşte. Întruna.
Expoziţia geo-Grafii a însemnat nu doar o încercare de sinteză a trei stiluri diferite de a picta geografia sau o reuniune de straşnici „băieţi” – fermecători artişti cu mesaje vizuale originale – ori, de ce nu, o încercare de resuscitare a peisajului ca formă definitorie a emoţiei văzului. Ci cronicart-ul crede mult mai mult. De aceea, el împinge, aproape inconştient, presupunerea înspre direcţia aluzivă a parabolei. Despuiată, fireşte, de orice intenţie anecdotică.
În faţa acestor vremuri, dacă nu apocaliptice, atunci măcar îngrijorătoare, în faţa acestei alarmante scăderi a potenţelor de susţinere a artei şi culturii, iniţiativa celor trei pictori seamănă cumva cu legendara expediţie biblică a lui Taica Noe.
Florin Bârză, Mihail Gavril şi Ioan Oratie susţin proba de salvare de la dezastru a unei specii a Frumosului.
|
Dimensiune originala:
550x497
|