MIHAIL GAVRIL - Expozitie LA PAS PRIN ISRAEL

MIHAIL GAVRIL - Expozitie LA PAS PRIN ISRAEL
Călătoria ca prilej de sinteză artistică

de Corneliu OSTAHIE

În octombrie 2004, pictorul Mihail Gavril şi-a văzut împlinită una dintre cele mai vechi dorinţe ale sale: aceea de a călători în Israel. Timp de trei săptămâni a străbătut Ţara Făgăduinţei în lung şi în lat şi s-a lăsat pătruns de fiorul mistic şi de vibraţia spirituală purificatoare care învăluie locurile naşterii şi pătimirilor Mântuitorului. Rezultatul acestui periplu care a inclus Ierusalimul şi Nazaretul îl constituie ampla sa expoziţie - intitulată „Lumină din Ţara Sfântă” - deschisă la Galeria „Căminul Artei”, sala Etaj.
Deşi continuă în linii mari preocupările mai vechi cantonate în sfera unei tematici religioase aflată într-un dialog sui-generis cu perspectiva profană asupra percepţiei sacrului, această expoziţie are, fără îndoială, o serie întreagă de caracteristici care o impun ca pe un moment de delimitare relativă, dacă nu chiar de cotitură, în creaţia artistului. În primul rând, atitudinea meditativ-analitică, specifică ciclurilor anterioare consacrate „anatomiei” lăcaşurilor de cult – porţi, clopote, altare, crucifixe, troiţe etc. – este înlocuită cu una frenetic-activă, tipică mai degrabă pentru un reporter sau cameraman decât pentru un profesionist al penelului. Etapele memorabilei călătorii sunt consemnate cu minuţiozitate, percepţia este fulgurantă, dar în acelaşi timp tăioasă şi pătrunzătoare, amănuntele sunt reţinute în mişcarea lor aparent haotică şi nesistematizată, în timp ce notaţia grafică suferă metamorfoze succesive pentru a putea ţine pasul cu fluxul copleşitor de informaţii vizuale şi de reacţii emoţionale irepresibile.
În al doilea rând, modul de a concepe şi articula imaginile se schmimbă şi el , aproape spectaculos aş spune, deşi trăsăturile de bază ce conferă identitate picturii lui Mihail Gavril – şi mă refer aici mai cu seamă la monumentalitatea care se păstrează indiferent de dimensiunile lucrărilor, aşa cum o oglindă spartă menţine în fiecare ciob al ei ansamblul chipului care s-a reflectat iniţial în ea – rămân în continuare perfect recognoscibile. Concret, am în vedere atmosfera liric-expansivă pe care o degajă cele două acuarele în care sunt imortalizate crâmpeie de peisaje de la Marea Moartă, dar şi instantaneele cvasifotografice de genul celor în care este reprezentată Bazilica Buna Vestire; consemnarea neutră a unor imagini convenţionale de la Zidul Plângerii, dar şi simbolistica sacralităţii, abundent invocată în lucrările care imortalizează Capela Îngerului, Calea Durerii sau Golgota.
Se vede din simpla enumerare a strategiilor compoziţionale pe care am reuşit să le identific mai sus că artistul nu a dorit ca, şi de această dată, să dea o interpretare acut personală, esenţializată, conţinutului concret al unei teme prestabilite anterior în plan conceptual, aşa cum credeam că se petrece la el ritualul actului creator, ci a ales, în deplină cunoştinţă de cauză, să se ofere „pradă realului”, după cum spunea extrem de sugestiv un poet inspirat. Acest abandon într-o lume a impresiilor imediate este însă dublat de o trăire spirituală cât se poate de vie, de o pioşenie neconjuncturală ce face parte din structura intimă, inatacabilă a sufletului artistului, ceea ce înseamnă că ar fi, totuşi, un păcat să considerăm că expoziţia „Lumină din Ţara Sfântă” nu este altceva decât un reportaj , fie el şi excepţional de bine realizat, despre nişte locuri şi nişte evenimente cu rezonanţă universală a căror semnificaţie poate fi, la un moment dat, abordată din perspectivă pur turistică. Legătura cu universul credinţei profunde şi necondiţionate este permanent menţinută în această suită de imagini caleidoscopice, Mihail Gavril fiind dăruit cu harul rar al sugerării transcendenţei şi a misterelor supreme, efect psiho-artistic pe care îl induce cu mijloace simple, dar cât se poate de convingătoare. La o „citire” empirică a acestora, aş semnala zonele policrome cu aspect de nebuloase stelare dense , folosirea auriului metalizat şi a culorilor care amintesc de consistenţa, dar şi de lumina alburie a frescelor, unghiurile neconvenţionale sub care sunt surprinse diferite elemente compoziţionale etc.
Tot din punct de vedere cromatic ar mai fi de observat şi de subliniat faptul că lucrările din această expoziţie unifică, într-un mod care este poate pentru prima dată elocvent de la sine, diferitele „reţete” ale paletei artistului: pe cea voit austeră din uleiurile cu subiecte religioase, pe cea solară şi nuanţată din peisaje şi pe cea rafinat-fantezistă din compoziţiile cu flori sau din pasajele abstracte care se dezvoltă uneori în zona de emergenţă a figurativului. Din acest motiv, dar şi din altele care ţin de amploarea viziunii picturale şi de maniera de structurare a acesteia, cea mai recentă expoziţie a lui Mihail Gavril poate fi considerată şi ca fiind un exerciţiu demonstrativ ( chiar dacă neintenţionat) de sinteză artistică, din interiorul căruia ni se relevă, în toată complexitatea lor, forţa şi originalitatea unei formule de expresie şi a unui stil pe deplin maturizate şi admirabil împlinite. (ECART, 12 mai 2005)