Album despre FLORIN BÂRZÃ
FLORIN BÂRZÃ
http://vitraliureligios.ro/
https://www.facebook.com/florinbarza.vitraliureligios/info
https://florinbarza.ro/
Data si local nasterii: Bucuresti, 30 aprilie 1956
Studii: Absolvent al Institutului de Arta „Nicolae Grigorescu", Bucuresti, 1988
Profesori : Marius Cilievici, Ion Salisteanu
Membru al Uniunii Artistilor Plastici din România.
Expozitii personale:
- 2014 -"Sozopol" Muzeul Municipiului Bucuresti, Palatul Sutu
- 2013 - pictura, U'Art Gallery Bucuresti
- 2012 - pictura, Galeria Elite Bucuresti
- 2011 - pictura, Elite Prof Art Bucuresti
- 2011 - pictura, Club Equestria Tincabesti
- 2011 - pictura, U'Art Gallery Bucuresti
- 2010 - pictura, Galeria GalAteCa B.C.U. Bucuresti
- 2009 – pictura, desen, vitralii Galeria GalAteCa B.C.U.,
- 2009 – pictura, desen, vitralii Sala IRECSON,
- 2009 – pictura, expozitia "Respiratii crestine" Galeria VeronikiArt,
- 2008 – pictura, desen, vitralii Galeria GalAteCa B.C.U.,U Arte Bucuresti
- 2007 - pictura, Galeria GalAteCa B.C.U. - Bucuresti, Galeria Caminul Artei - Bucuresti
- 2006 - pictura, Galeria de Arta - ANA - Bucuresti pictura, Galeria Fundatiei „Baku Art Gallery"
- 2005 - pictura, sala IRECSON, Bucuresti - pictura,
- 2005 - Galeria Fundatiei „Baku Art Gallery", Bucuresti
- 2005 - Centrul Militar National - Galeria Artelor
- 2005 - pictura - galeria hotelului COCOR-OLIMP
- 2004 - pictura „T.C. Art Gallery", Bucuresti pictura
- 2004 - „Art Point Gallery", Bucuresti pictura, grafica
- 2004 - „Casa Vernescu", Bucuresti pictura, grafica
- 2004 - „Le Club - World Trade Village", Bucuresti
- 2003 - pictura, grafica, Muzeul Municipiului Bucuresti
- 2003 - pictura, grafica, Muzeul Judetean Satu Mare
- 2003 - pictura, grafica „Le Club - World Trade Village", - 2003 - Salonul grafic al Calului-Jegalia, Campionatul National de forta
- 2001 -2003 - ambientarea Salonului Darclee Hotel Sofitel, World Trade Center Bucuresti - pictura si vitralii
- 2001 - pictura, grafica Cercul Militar National, Bucuresti
- 2000 - pictura World Trade Piaza, Bucuresti pictura
- 2000 - Institutul Cervantes Bucuresti pictura
- 2000 - „Le Club - World Trade Village", Bucuresti,
- 2000 - pictura Sala Omnia, sediul Senatului, Bucuresti
- 1999 - pictura Galeria "Hanul cu Tei", Bucuresti
- 1999 - pictura Casa Americii Latine, Bucuresti,
- 1999 - pictura Teatrul de Comedie, Bucuresti
- 1998 - vitralii pentru altarul Bisericii Greco-Catolice "Sf. Nicolae", Satu Mare,
- 1998 - pictura Muzeul de Arta, Satu Mare
- 1998 - pictura Galeria "Gh.Petrascu", Tecuci
- 1997 - pictura Galeriile de Arta ale Municipiului Bucuresti
- 1997 - pictura Galeria "Caminul Artei", Bucuresti
- 1997 - pictura Centrul ONU, Bucuresti
- 1997 - pictura Centrul Cultural Slovac, Bucuresti
- 1996 - pictura Fundatia Culturala "Dr. C. Teodorescu",
- 1996 - Galeria "N.N. Tonitza", Bârlad pictura, grafica,
- 1996 - icoane pe lemn, vitralii, proiecte de arta monumentala, pictura si iconostas, Baia Mare
- 1995 - proiecte de pictura monumentala pentru Biserica "Adormirea Maicii Domnului", Bucuresti
- 1994 - fresca, iconostas, icoane Biserica Ortodoxa din Odoreu, Satu Mare
- 1993 - iconostas Nagykallo, Ungaria
- 1992 - pictura, grafica, icoane pe lemn si vitralii clasice Freudenstadt, Germania
- 1991 - pictura, grafica Muzeul de Arta, Satu Mare
- 1990 - grafica, icoane pe lemn si sticla Galeria Mica, Satu Mare
- 1989 - pictura, grafica Galeria U.A.P., Satu Mare
Telefon: 0748 516 755
www.e-galerie.ro
***
"In oglinda maturităţii artistice"
de Corneliu OSTAHIE
“Ritm şi culoare”. Acesta este titlul pe care pictorul Florin Bârză l-a ales pentru cea mai recentă expoziţie a sa, vernisată de curând la Galeria de Artă “Casa Vernescu”. Deşi pare un titlu “de serviciu”, cum se spune în lumea gazetarilor, suficient de general pentru a nu lăsa nimic de dinafară, dar, în acealaşi timp, şi destul de adecvat pentru a nu permite interpretări de orice fel, acesta defineşte cum nu se poate mai bine realitatea de pe simezele selectei locaţii din Calea Victoriei 133. Spun asta deoarece “ritm” trimite direct la tematica tablourilor cu balerine şi arlechini, iar “culoare” semnifică într-o manieră decisă cromatica luxuriantă şi spectacolul contrastelor cald-rece care fac, uneori, ca lucrările artistului să semene cu nişte veritabile torţe arzând în penumbră. Cu alte cuvinte, “Ritm şi culoare” este mai degrabă o “etichetă” descriptivă decât o metaforă, ceea ce, evident, nu diminuează cu nimic meritele artistului şi nici valoarea creaţiilor sale.
Născut la 30 aprilie 1956 în Bucureşti, Florin Bârză a absolvit Institutul de Artă “Nicolae Grigorescu” în 1988, la clasele profesorilor Marius Cilievici şi Ion Sălişteanu. A avut mai multe expoziţii personale de pictură şi grafică, dar s-a făcut cunoscut şi ca pictor monumentalist (Biserica Ortodoxă din Odoreu - Satu Mare, Biserica “Adormirea Maicii Domnului” Bucureşti) sau ca autor de vitralii (Salonul Darclee - Hotel Sofitel, World Trade Center Bucureşti). Dacă vom ţine cont şi de faptul că a lucrat şi cu alte materiale pretenţioase, cum ar fi sticla sau lemnul, vom avea imaginea unui artist aproape complet, deschis experimentelor benefice pentru universul său spiritual şi care a ştiut să-şi subordoneze tehnica , împreună cu formele nemijlocite de exprimare, nevoii de a conferi identitate artistică unei lumi interioare proprii, al cărui “demiurg” se consideră pe bună dreptate. Referitor la ceea ce are specific această “lume”, merită subliniat faptul că ea nu este numai rezultatul unei sublimări a impresiilor şi senzaţiilor provocate de contemplarea realului sau de implicarea directă în spectacolul acestuia, ci şi o proiecţie vizuală a unor concepte mai mult sau mai puţin abstracte: mişcare, forţă, echilibru, graţie, loc geometric etc.
Apropo de acest ultim aspect, în urmă cu vreo patru ani, am remarcat într-o expoziţie semnată de Florin Bârză o suită de lucrări care aveau drept temă coridele. L-am întrebat, firesc, cum a fost în Spania, cum s-a simţit acolo, ce oraşe a văzut. “Dar eu n-am fost niciodată în Spania!” , mi-a replicat pictorul. Apoi mi-a explicat că, de fapt, în lucrările cu pricina nu sunt reprezentate tocmai nişte coride, ci mai degrabă încleştări de forţe telurice şi diafane, brutale şi sensibile, instinctuale şi conştiente pentru sugerarea cărora înfruntarea dintre taur şi om i s-a părut o formă de exprimare potrivită.
Iată unul din motivele pentru care aş îndrăzni să spun că Florin Bârză, deşi este un figurativ prin execelenţă, are o viziune şi o gândire hibride, fiind vrăjit de armonia proporţiilor pure, însă şi uşor înclinat (doar atât cât să-i stimuleze mai eficient imaginaţia) spre “libertinajul” geometriilor neconvenţionale. Arta sa îmi aminteşte, pe alocuri, de poezia lui Ion Barbu, cel care a reuşit performanţa unică de a pune intr-o relaţie estetică durabilă şi stabilă severa rigoare a sferelor celeste cu dulcea dezordine balcanică.
În fiecare lucrare al pictorului, alături de datul vizual propriu-zis, se simte prezenţa imaterială a unui proiect complementar, încă neexprimat, dar care tensionează imaginea, îi dă suflu şi o apără cu folos de ispita alunecarii spre decorativ. Nu fac excepţie de la această regulă nici tablourile din actuala expoziţie. Balerinele, arlechinii, nudurile, dar şi splendidele peisajele dâmboviţene beneficiază de o astfel de dublă “lectură” care conferă adâncime şi specificitate picturii lui Florin Bârză - un artist aflat la apogeul inspiraţiei şi al adecvării optime, funcţionale, a propriilor soluţii stilistice. (ECART, 25 martie 2004)
***
"Irealitatea nonimaginară"
de Corneliu OSTAHIE
Într-o scurtă autoprezentare la care s-a încumetat cu ocazia vernisajului expoziţiei sale de la Galeria IRECSON, solitarul Florin Bârză vorbea de „realul imaginar” ca despre o sursă vitală de idei şi sugestii din care îşi alimentează cu consecvenţă fantezia şi totodată expresivitatea exerciţiului artistic personal. Fireşte, conceptul nu este deloc nou, dar rezonanţa sa metaforică a făcut ca plaja lui semantică să fie cât se poate de elastică şi adaptabilă, astfel încât să rămână permanent la dispoziţia hermeneuţior care întâmpină dificultăţi în tentativele lor de a defini cu precizie profilurile estetice ale diverşilor creatori de imagini, fie ele literare, picturale sau de altă natură.
Faptul că Florin Bârză a recurs la această sintagmă pentru a se caracteriza pe sine însuşi nu este însă o dovadă că ar avea o părere aproximativă sau prea generală despre propria operă. Dimpotrivă, în ceea ce îl priveşte, ambiguitatea terminologică a celor două cuvinte, care aparent se exclud unul pe celălalt, reprezintă singura cheie care reuşeşte să deschidă mecanismul extrem de fin al „uşii” ce dă spre labirintul căutărilor şi experimentelor sale în planul limbajului plastic şi al structurării neconvenţionale a imaginii. Aceasta deoarece pictorul reţine din lumea cu adevărat reală doar secvenţe vizuale disparate în care apar chipuri, obiecte, privelişti etc şi pe care le foloseşte ulterior la alcătuirea unei realităţi de gradul doi, să-i spunem aşa, un fel de scenografie subiectivă pe fundalul căreia imaginaţia şi gândirea artistică sunt lăsate să evolueze aparent liber, jucându-şi rolurile (totuşi) prestabilite. Roluri care constau în prefigurarea unui univers al sugestiilor brusc întrerupte, al intuiţiilor scurcircuitate, al alcătuirilor decorporalizate, prin transparenţa cărora se întrevăd mişcarea suspendată şi timpul împins înapoi spre originile sale entropice.
O mobilitate spirituală cu totul şi cu totul remarcabilă face ca logica neliniştită a lui Florin Bârză să nu se împiedice niciodată în lestul trăirilor imediate, în capcanele lipsei de informaţii sau în spaima de a deveni neplauzibilă sau chiar impardonabilă. Ea, această logică interesată de perfecţiunea modului său de funcţionare şi doar cu totul întâmplător şi de aderenţa la adevăr, poate convoca în spaţiul virtual din spatele şevaletului (aşa cum ne probează unele expoziţii anterioare) personaje istorice inexistente, tauri ucişi în coride care nu au avut loc niciodată, clovni care au înveselit siestele unor regi nenăscuţi încă. Sau poate (după cum o demonstrează acum) să se lase fascinată de un spectacol de balet doar cu scopul de a descifra „scrierea” secretă pe care corpurile dansatorilor o lasă în urma lor în timpul mişcărilor pe care le execută. De altfel, pe simezele Galeriei IRECSON, artistul a aşezat câteva „fraze” dintr-o astfel de „scriere”, inspirate de un ansamblu de dans din Kosice. Desenele în creion sau peniţă au un înalt grad de esenţializare şi puterea de sugestie a unor simboluri extrem de versatile, asemnea literelor din care se pot compune nenumărate enunţuri, mesaje şi înţelesuri. Direcţia în care comunică acestea rămâne însă aceeaşi ca în cazul majorităţii creaţiilor lui Florin Bârză: reversul realului imaginar, adică irealitatea nonimaginară, acea angoasa insistentă şi omniprezentă care ne însoţeşte şi ne stresează fiinţa, fără ca noi să avem putinţa de a o distinge în plan senzitiv şi, prin urmare, fără a ne putea apăra de agresiunile ei ipotetice. Impresie întărită şi de lucrările executate în tempera, tempera şi pastel, acryl sau ulei pe pânză - compoziţii spectrale în care apar forme eterice, vizualizate cu ajutorul unor dominante cromatice („Arlechina verde”, „Arlechina roşie”) sau alegorii ale unor concepte personificate („Elementară”, „Perplexitate”), ori – mai rar – ale unui umor conjunctural („Sub papuc, dar deasupra”).
Din punct de vedere stilistic, expresia plastică lunecă adesea spre formulări de tip expresionist, al căror dramatism este subliniat, în unele cazuri, prin contraste acute, iar alteori prin pulsaţia discretă a fundalurilor, pe care pictorul le tratează, de altfel, cu maximă atenţie în aproape toate lucrările sale.
Interesante sunt şi peisajele, imagini de regulă citadine, surprinse sub un ecleraj nocturn. Au nerv în linie şi în culoare şi inspiră aceeaşi atmosferă de realitate secundă despre care am amintit, în ciuda faptului că în ele pot fi recunoscute cheiurile Dâmboviţei sau clădiri-simbol din diferite metropole europene. Coloritul impetuos, cu adevărate explozii de galben în vecinătatea albastrului glacial sau a roşului stins (combinaţii întâlnite nu doar în cazul unora dintre peisaje), dezvăluie substratul tensionat al confruntării dintre imaginaţia speculativă, abstractă şi conceptualizată proprie artistului şi corporalitatea strivitoare a constrângerilor strict figurative care intervin în anumite împrejurări. Acestea din urmă sunt însă experienţe liber asumate ale unui pictor original, profund şi sigur pe sine care se află în mod vizibil într-un proces de expansiune tematică şi stilistică, urmare firească a deplinei sale maturizări artistice. (ECART, 2 iunie 2005)
Corneliu OSTAHIE - "Artisti, ateliere, galerii (Ghid facultativ de incantat privirea) Ed. KARTA-GRAPHIC 2009 pag. 396-403.
***
„Pictorii nu au duşmani naturali, în afară de ei înşişi”
Interviu cu artistul plastic Florin Bârză
de Corneliu OSTAHIE
Cu toate că mai sunt vreo câteva luni până când va împlini 50 de ani, Florin Bârză a deschis la „Galeria Artelor”, din cadrul Cercului Militar Naţional, o amplă expoziţie retrospectivă legată de acest eveniment personal. Eveniment care este apreciat de pictor ca fiind, în egală măsură, un prilej de bilanţ, dar şi unul de analiză severă a propriului traiect artistic, a întrebărilor, neliniştilor şi incertitudinilor în jurul cărora s-a constituit şi s-a dezvoltat întregul său demers creator de până astăzi.
- Ce sentimente te încearcă acum , după ce ai urcat pe simeze prima ta retrospectivă?
- În orice caz, sentimente contradictorii. Nu pot vorbi de certitudini, pentru că un artist nu-şi poate permite luxul de a avea confortul certitudinilor, ci numai disconfortul întrebărilor esenţiale. Oricum, apreciez că bilanţul activităţii mele de până acum este unul mulţumitor. În spatele acesteia din urmă se află câteva sute de lucrări – pictură, grafică, vitralii, frescă etc -, între care se găsesc şi unele de care sunt realmente mândru. În plus, în aceste momente realizez că se configurează un salt spre un alt nivel al limbajului plastic, o trecere la o nouă expresie artistică, pe care nu o percep încă foarte clar , dar care are un caracter de iminenţă, fapt ce mă şi determină să vorbesc despre ea.
- Înţeleg că există nişte manifestări interioare care anunţă schimbarea despre care vorbeşti...
- Da, desigur. În primul rând, simt un pericol difuz, ceva ce nu pot defini, dar care mă pune într-o stare de alertă permanentă. Poate fi ceva ce se produce în interiorul meu – o diminuare a vitalităţii şi a vehemenţei cu care abordam înainte provocările realului -, însă poate fi şi ceva care rezultă din coliziunea a două lumi – cea interioară şi cea din afara mea, în care se produc mutaţii radicale, unele dintre ele greu de acceptat pentru mine.
- Să încercăm, totuşi, o concretizare a acestor „himere” care îţi dau târcoale cu atâta insistenţă...
- Cred că la mijloc poate fi şi un anumit sentiment al zădărniciei. Niciodată nu am putut lucra decât confruntat cu evenimente semnificative pentru mine, evenimente care au generat însă întrebări în lanţ. Evident, am căutat răspunsuri la aceste întrebări, dar nu am ajuns niciodată la nicio concluzie certă. Şi asta pentru că, inevitabil, asupra mea s-au năpustit, ca să folosesc o expresie mai plastică şi deci mai sugestivă, doar întrebările de maximă dificultate referitoare la substraturile ontologice, gnoseologice şi axiologice ale tuturor întâmplărilor şi condiţionărilor care compun existenţa noastră de fiecare clipă. Cu ani în urmă credeam că dialogul poate fi o cale de a lămuri lucrurile de acest gen, dar de la o vreme mi-am dat seamă că, de fapt, nu este decât un alt mod de a pierde vremea. Am renunţat să mai discut cu colegii şi cu prietenii, m-am interiorizat şi mai mult, rămânând absolut singur cu toate întrebările posibile. E normal, deci, să-mi fie puţin teamă, să simt ameninţarea unui pericol, nu crezi?
- Probabil că ai dreptate, tu ştii mai bine. Să trecem însă la alt gen de întrebări. Cum se face că, pictor fiind, te-ai apucat să lucrezi vitralii?
- Am absolvit pictura de şevalet, avându-i ca profesori pe regretatul Marius Cilievici şi pe Ion Sălişteanu. Vitralii însă am învăţat să fac înainte de a intra la Academia de Arte, lucrând alături şi sub îndrumarea lui Ion Brodeală la Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti. Vreau să precizez însă un lucru: eu nu abordez vitraliul ca un sticlar, ci ca un pictor. Mă preocupă, cu alte cuvinte, chestiunile legate de culoare şi de dialogul acesteia cu lumina. Restul e o problemă de tehnică, asupra căreia nu are rost să insist. Sigur, mai rămâne întrebarea de ce am învăţat această tehnică, iar aici o să-ţi răspund că din luciditate şi din pragmatism. Ştiam, atunci când am ales să mă fac artist, că eram sărac lipit pământului şi că din pictură nu voi putea trăi. Mai mult, pictura în sine este o artă scumpă şi dacă nu o susţii, rişti să o pierzi. Iar odată cu ea te pierzi şi pe tine. Repet, am ştiut acest lucru şi de aceea m-am orientat şi spre alte discipline şi tehnici artistice. Fireşte, nu m-am îmbogăţit, sunt în continuare strâmtorat, nu am atelier şi lucrez în sufrageria apartamentului meu, dar reuşesc să mă menţin pe linia de plutire.
- Apropo de asta, sunt condamnaţi pictorii şi artiştii, în general, la sărăcie?
- Unii nu, cei mai mulţi da. Nu aş vrea să mă pronunţ asupra tuturor categoriilor de artişti, fapt pentru care mă voi limita la pictori. Eu cred că aceştia nu au ceea ce se numeşte duşmani naturali , în afară de ei însişi, şi de aceea pot cădea uşor pradă unor pericole care apar pe neprevăzute în mediul lor de existenţă şi de afirmare. Trebuie ţinut cont şi de o realitate care trece deseori neobservată: pictorul este un produs social artificial, el răspunde unor nevoi abstracte ale semenilor şi de cele mai multe ori nu are nici cea mai vagă idee dacă aceste nevoi nu sunt cumva rodul propriilor sale ficţiuni. Pictorul deci, ca să nu spun artistul, inventează lumi ce nu există şi vrea să-i convingă pe ceilalţi că ar trebui să le viziteze şi să mai dea şi bani pentru asta. Este cea mai frumoasă dintre nebuniile posibile. Numai că, uneori acest demers reuşeşte, alteori nu. Pe de altă parte, pictorul (artistul) este un om ca toţi ceilalţi oameni, cu probleme şi cu nevoi cât se poate de mărunte şi de concrete şi există numeroase situaţii în care resursele financiare care provin din valorificarea creaţiilor sale nu pot acoperi costurile satisfacerii acestor minime nevoi.
- Ce se întâmplă în astfel de cazuri?
- Depinde de modul în care este abordată o astfel de împrejurare. Unii abandonează arta, cunosc chiar eu numeroase astfel de nefericite situaţii. Alţii se încăpăţânează să reziste, iar eu mă număr printre aceştia din urmă. Evident, este greu, dar, pe de altă parte, e mult mai uşor decât a-mi putea închipui cum ar arăta viaţa mea fără plăcerea şi chinul pe care le resimt împletite în faţa pânzei albe de pe şevalet. Pur şi simplu nu am atâta imaginaţie ca să-mi pot reprezenta o astfel de perspectivă. Lucru care, cred eu, îmi dă dreptul de a fi, pe ansamblu, puţin mai fericit decât alţii. (ECART, 15 decembrie 2005)
***
ADDENDA/ 15 iunie 2009. Florin Bârză a deschis o nouă expoziţie personală, tot la Galeria IRECSON din Bucureşti, ocazie cu care, la invitaţia sa, am rostit următoarea alocuţiune:
Doamnelor şi domnilor,/ Am deosebita plăcere de a vi-l prezenta pe artistul plastic Florin Bârză, a cărui expoziţie vernisată astăzi va figura pe simezele Galeriei IRECSON timp de două săptămâni de acum înainte.
Cred că este o premieră pentru această sală de expoziţii faptul că un număr atât de mare de lucrări, ilustrând mai multe moduri de exprimare plastică, sunt adunate pe pereţii săi nu tocmai încăpători. Sunt aici aproape o sută de lucrări, grupate pe secţiuni tematico-stilistice şi după modalităţi de realizare – peisaj, nud, portret, compoziţie, respectiv grafică, pictură, vitralii. Pare a fi o retrospectivă, însă nu este decât o imagine cuprinzătoare a ultimilor patru ani, în care artistul a avut o activitate foarte densă şi foarte dinamică, aşa cum ne-a obişnuit de altfel încă de la debutul său. Asta deoarece Florin Bârză şi-a propus să lase în urma sa o operă, în adevăratul înţeles al acestui cuvânt, lucru care necesită – pe lângă talent şi inspiraţie – seriozitate, dăruire, sacrificiu şi, desigur, perseverenţă.
Încercând să analizez aici, în faţa dumneavoastră, fiecare categorie de lucrări, mă voi opri mai întâi la secţiunea dedicată peisajului, ocazie cu care aş vrea să vă atrag în mod special atenţia asupra desenelor. Acestea relevă modul în care Florin Bârză abordează peisajul, fie că este vorba de cel din Balcic sau de cel specific cartierelor din jurul Gării de Nord, ori din centrul Bucureştiului. Sunt lucrări care „fug” în mod explicit de ceea ce înseamnă pitoresc, sunt lucrări în care Florin Bârză nu se mulţumeşte să reproducă imaginea realităţii, ci intră adânc în structura elementelor care generează priveliştea ca epifenomen al existenţei fizice a acesteia. Mai mult, modul în care aceste elemente sunt îmbrăcate ulterior în culoare relevă aceeaşi preocupare de a imprima peisajului aşezat pe pânză valenţe generatoare de încântare vizuală care, la rândul lor, nu au aproape nimic de a face cu pitorescul, cu distribuţia aleatoare a semnelor plastice din care acesta ia naştere.
În al doilea rând, aş dori să mă opresc asupra seriei de desene şi picturi care poartă titlul „Arlechina”. Avem de a face, în acest caz, cu o temă veche în creaţia lui Bârză, cu un subiect pe care el l-a abordat continuu, un leitmotiv perpetuu dezvoltat în momentul de faţă într-o manieră de-a dreptul spectaculoasă.
Aparent, este o temă simplă, o scenă care se desfăşoară între trei „personaje” – artistul, modelul, locul – şi care ilustrează disputa dintre organicitatea modelului – viu, dinamic, sugestiv – şi rigiditatea spaţiului euclidian în care acesta există ca „obiect” destinat reprezentării artistice. Dacă ar fi să fac o paralelă sugestivă despre natura specială a acestui subiect, aş aminti de acele eterne probleme din domeniul matematicii care nu-şi găsesc niciodată rezolvare, dar a căror „înfruntare” constituie o chestiune de orgoliu pentru savanţi şi, totodată, un excelent prilej oferit lor de disciplina pe care o practică de a-şi antrena mintea.
La fel stau lucrurile şi cu o astfel de temă/problemă picturală, care este, prin definiţie, gratuită şi „insolubilă”: artiştii autentici se întorc mereu la ea şi caută să-i găsească, dacă nu rezolvări, măcar enunţuri noi ieşite din comun. Iar cum Florin Bârză este, fără îndoială, un asemenea artist autentic, nu trebuie să ne mire faptul că desenele sale din acest ciclu seamănă cu simbolurile unui alfabet straniu provenit parcă dintr-o altă realitate, dintr-o lume paralelă.
Spun asta deoarece respectivele desene par să fiinţeze într-un spaţiu al iluziei, într-o „irealitate nonimaginară”, cum scriam într-o cronică pe care am consacrat-o altei expoziţii a lui Florin Bârză. Sintagma în sine pare un joc de cuvinte, dar nu este doar atât. Să ne amintim în acest context de faptul că iluzia nu are o identitate ontică propriu-zisă, nu există ca atare, dar cu toate acestea noi o vedem, exemplul liniilor de cale ferată care nu se întâlnesc niciodată în realitate, dar pe care noi le percepem unite la orizont fiind cât se poate de grăitor în această privinţă.
Trecând la următoarea secţiune, voi spune că Florin Bârză tratează nudurile în aceeaşi manieră în care abordează problemele peisajului, adică încearcă să găsească adevărata plasticitate a imaginii în profunzimea componentelor ei structurale, în punctele ei de geneză şi nicidecum în conotaţiile conjuncturale, în cazul de faţă acestea putând fi erotice sau chiar vulgare.
Nudurile din actuala expoziţie sunt, cum lesne se poate observa, forme fluide, înotând într-o lumină spectrală, contrastele termice şi alăturarea simultană a unor culori de aceeaşi valoare – altfel spus, recursul la tehnici sofisticate şi extrem de dificile – fiind doar câteva dintre „artificiile” stilistice care dau măsura virtuozităţii cu care artistul mânuieşte linia şi culoarea, urmând fără pic de ezitare un proiect conceptual impecabil articulat.
Despre vitralii se ştie că au, de regulă, funcţiuni de natură decorativă sau că pot fi utilizate ca suporturi pentru anumite mesaje ori semne heraldice. Florin Bârză este însă de altă părere. Vitraliile lui sunt un fel de eseuri „scrise” cu mijloace tehnice: cu sticlă, pigmenţi, plumb, toate acestea modelate de foc, de mâna foarte pricepută a artistului şi de mintea sa neliniştită care îşi pune în permanenţă întrebări esenţiale.
O să mă opresc puţin asupra a două dintre aceste preţioase lucrări: prima dintre ele constituie o replică, o parafrază a unor celebre tablouri semnate de Giuseppe Arcimboldo în care figura umană apare împodobită cu ghirlande de flori, cu felurite fructe şi alte roade ale pământului. Pornind de la acest ilustru model, Florin Bârză realizează din sticlă şi plumb o replică polemică, o zguduitoare imagine a reificării, a transformării omului într-un fel de obiect-depozit în care sunt înghesuite fără nicio noimă tot felul de nimicuri cu care el se identifică, de care devine tot mai legat, tot mai dependent, înstrăinându-se de propria sa esenţă.
Al doilea vitraliu cu valoare de avertisment moral, dar nu numai, la care vreau să mă refer reproduce o pagină dintr-un manuscris medieval care conţine un desen terifiant, o imagine personalizată a fricii, a spaimei ancestrale în faţa necunoscutului. Este vorba despre un sentiment mai mult decât apăsător care nu s-a risipit odată cu modernizarea timpurilor ori cu progresul cunoaşterii şi care ne însoţeşte şi astăzi pe fiecare dintre noi şi pe toţi la un loc, fiind, se pare, o componentă intrinsecă a destinului omenesc.
Fireşte, nu pot încheia micul meu discurs într-o notă atât de pesimistă, motiv pentru care vă voi îndemna să vă înseninaţi cât de cât sufletele privind încă o dată lucrările pe care Florin Bârză vi le propune prin această nouă expoziţie. Ele sunt materializările demersurilor unui artist complet – grafician, pictor, designer, decorator, sticlar –, dar în egală măsură şi ale unui om deosebit care îşi pune întrebări esenţiale, aşa cum am amintit deja, şi care se lasă chinuit de ele la modul aproape fizic.
Desigur, de aici rezultă o suferinţă elevată, dar ar fi o eroare să credem că din această pricină ea induce mai puţină durere. Este însă singura cale pe care mergând, creatorul de frumos poate atrage şi adevărul de partea sa, iar Florin Bârză şi-a asumat cu seninătate, cu bucurie chiar, dar şi cu folos artistic dificultăţile parcurgerii ei.
Iată de ce eu cred cu fermitate că lui i se potrivesc foarte bine cuvintele lui Paul Klee care spunea că artiştii plastici veritabili sunt producători, şi nu reproducători de vizibil. (Artişti, ateliere, galerii/Ghid facultativ de încântat privirea, Editura Karta Graphic, 2009, p. 396-403)
***
"Arlechina viitorului"
de GRID MODORCEA
A fost o mare plăcere să-l întîlnesc pe Mircea Deac la vernisajul expoziţiei lui Florin Bârză de la Galeria "Galateca". Ne-am amintit de vremurile bune, cînd ne-am cunoscut la Ed. Meridiane, în biroul lui Modest Morariu. Dl Deac avea la această prestigioasă editură o carte despre pictură, iar eu una despre film. Însă nu Morariu ne chinuia, ci redactorii şi ne-am amintit amîndoi de o ciumă, secretara de partid a editurii, care ne-a îmbătrînit, ne-a mîncat ani buni din viaţă. Indiferent despre ce era cartea, şi a lui era despre impresionism, a mea despre miturile lumii moderne în film, trebuia să introducem neapărat citate din ultimul discurs al lui Ceauşescu! Altfel nu apărea cartea! Dacă nu, ori aşteptai mult şi bine, ori îţi luau repede locul alţii, care nu aveau nici un complex faţă de această problemă, care mie îmi dădea insomnii. Aşa se face că în 20 de ani am publicat numai 6 cărţi, pe cînd acum, numai în acest an, 2009, am publicat 8 (opt) cărţi! Mircea Deac (n. 1921) mi s-a părut foarte schimbat. Să nu-l mai recunosc. Slab, foarte slab. Să nu zic cadaveric, fiindcă alura sa de intelectual fin a rămas şi e dominantă în sclipiri. Ori subţirimea parcă îl înalţă. Îl face să pară un personaj de Sabin Bălaşa, pe care l-a pomenit la vernisaj şi despre care a scris şi o carte. Şi despre pictura lui Bârză a spus nişte lucruri cu totul ciudate. A văzut în ea ceea ce mie nu mi-ar fi spus niciodată: nostalgie.
A vorbit despre nostalgia culorii?! Are şi o carte despre Brâncuşi, căruia i-a atribuit nostalgia infinitului.
Despre precedenta expoziţie a lui Florin Bârză am scris eseul Spectacolul ordinii, care se află în vol. II al cărţii În căutarea portretului ideal. M-am bucurat cînd pictorul i-a dat lui Mircea Deac un exemplar, să citească ce am scris despre el. De altfel, Florin Bârză a introdus acest text într-unul din fabuloasele sale albume, ca prefaţă. Şi expoziţia de la "Galateca" îmi confirmă cele scrise anterior, fiindcă ea nu aduce nimic radical nou, în ea regăsesc acelaşi spectacol al ordinii care m-a frapat la Galeria "Irecson", la care se referă eseul pomenit mai sus. Adică domină tot Arlechina. Sînt nu mai puţin de 38 de Arlechine! Color şi alb-negru (formidabile desene în cărbune!). Şi frapează aceeaşi ordine interioară şi exterioară a lucrărilor, toate numerotate şi avînd aceeaşi dimensiune, iar imaginea fluidă a Arlechinei e plasată în funcţie de diagonala pînzei. Dimpotrivă, nu aş vedea nostalgie în mişcările ei, ci mai degrabă abandon apocaliptic. Parcă e ruptă din tabloul lui Theodor Aman, După concert, din care s-a inspirat şi Augustin Costinescu în lucrarea După spectacol, personaje fiind doi arlechini care se odihnesc, epuizaţi. Şi Arlechina lui Bârză este după spectacol, epuizată. Însă materia ei căzută, dezmembrată, cînd lascivă, cînd disperată, cînd recognoscibilă, cînd în ceaţă, este copleşită, învăluită de culori vii, extrem de epatante, ca nişte falduri de flamenco. Partea centrală, de pildă, Arlechina 31 - 38, are un efect de drapel, de tricolor chiar, culorile roşu, galben şi albastru fiind distincte, pure. Culorile lui Bârză nu sînt amestecate. Sînt de sine stătătoare, ca nişte pete, ca nişte forme izolate. Tot spectacolul acesta extrem de ordonat şi colorat face din personaj, din Arlechină, un scamator al viitorului, aşa cum l-am văzut pe Gheorghe Dinică în personajul Arlechino din Trei gemeni veneţieni. Dinică nu mai e, dar Arlechino trăieşte, aşa cum trăieşte şi Arlechina lui Bârză, chiar şi cînd o vedem destrămată, leşinată, apusă. Este aici, în acest personaj, şi ceva foarte muzical. Şi ar fi fost şi mai potrivit dacă Bârză ar fi speculat echivalentul exact al lui Arlechino, care este Colombina, dar poate că Arlechina lui are o originalitate aparte, cu un accent ironic. Ca în cazul Omuleţului lui Gopo, căruia îi corespunde Omuleaţa. Dar însăşi înşiruirea ipostazelor ei te duce cu gîndul la desenul animat, parcă avem filmul Arlechina format din sute de fotograme ale personajului, în varii ipostaze. Şi celelalte tablouri o întregesc. Fiindcă şi peisajele, şi casele din Balcic sau Carei au ceva din acest film al viitorului. Pictura lui Bârză, concepută în cicluri, emană bucurie, seninătate, chiar şi cînd este vorba despre peisaje nostalgice, cum ar spune Mircea Deac, şi mă refer la ciclul "Bucureşti". Mai există şi ciclurile "Balcic", "Carei" şi "Nesebar", acesta din urmă făcînd o trecere de la tehnica acril pe pînză la acril pe hîrtie, de un efect neaşteptat, pe fond violet, parcă ar fi peisaje dintr-un Ierbar al viitorului. Avem aici, de fapt, ceea ce ne aşteaptă mîine, un ecou din Vitraliile lui Bârză, marea descoperire a pictorului, marea sa inspiraţie de revoluţionare a artei bisericeşti, a vitraliului ortodox, noutate absolută, despre care vom vorbi cu alt prilej.
Tricolorul Nr. 1731 din 3 dec.2009
|
|