11 I 2013 „MEMORIA SERTARULUI” de Florin COLONAS, articol despre Constantin Colonaş

„MEMORIA SERTARULUI”
de Florin COLONAS, in Observator Cultural Nr. 656 din 11.01.2013
http://www.observatorcultural.ro/Memoria-sertarului*articleID_28069-articles_details.html

Constantin Colonaş s-a născut la Galaţi, pe 3 martie 1901, fiind al doilea băiat al meşterului tîmplar Dumitru Colonaş şi al Ecaterinei.
În şcoala primară, este colegul de bancă al lui Pompiliu Constantinescu. Urmează Liceul „Spiru Haret“, unde se va împrieteni cu Mircea Eliade, afinităţile muzicale şi cele literare apropiindu-i: Eliade, la pian, şi Colonaş, la vioară, făceau un duo apreciat de către profesorul de muzică Vasile Soloveanu. Există un moment emoţionant, evocat de tatăl meu în Revista de istorie şi teorie literară, cînd cei doi, la o festivitate cu mare pompă, desfăşurată în Aula Bibliotecii „Carol I“, au salvat onoarea liceului, după ce orchestra s-a încurcat şi membrii ei au încetat să mai cînte, duetul şi-a continuat nestingherit şi sigur partitura, în aplauzele entuziaste ale profesorilor şi ale întregii asistenţe.
Fratele mai mic, Nicolae Colonaş, a fost coleg de bancă cu Eliade, momentul tezei la matematică fiind evocat în Romanul adolescentului miop (MLR, Bucureşti, 1988, p. 31).
Pasiunea lui Constantin Colonaş pentru teatru este evidentă din primii ani ai liceului. O primă încercare o reprezintă o piesă în versuri, cu subiect istoric, Jolde Voievod. Va fi şi un pasionat spectator şi îi va urmări în marile roluri pe C.I. Nottara, Aristide Deme­triade, Grigore Manolescu, Vasile Toneanu, Aristizza Romanescu şi mulţi alţii.
 
În ultimul an de liceu, scrie Povestea Basarabiei, tot o piesă în versuri, jucată de eleve de la Conservatorul de Artă şi de elevii liceului, pe scena de la Palais de Glace. Încă din liceu, colaborează la Biblioteca copiilor şi a tinerimii şi la Foaia tinerimii, unde va publica, printre altele, o schiţă memorabilă, La pîine, imagine a cruzimii războiului, bucată literară care îl va influenţa pe Zaharia Stancu, acesta, după zeci de ani, păstrînd încă textul şi mărturisind că notase pe margine: „Acest om va ajunge un mare scriitor!“.
Urmează Facultatea de Medicină, străbătînd zilnic, per pedes, drumul dintre zona Bisericii Capra a mahalalei Pantelimon şi tramvaiul cu cai, din piaţa Rosetti, care-l ducea în cartierul Cotrocenilor.
Talentat desenator, va fi remarcat de către marele profesor chirurg şi anatomist Dimitrie Gerota, care-l numeşte preparator la Catedra de Anatomie Topografică. După terminarea studiilor, parcurgînd treptele ierarhiei medicale, va obţine, prin concurs, ti­tlul de medic primar, în 1936, funcţionînd în clinica medicală de la Spitalul Colţea, condusă de Nanu Muscel, apoi va deveni medic-şef al Spitalului Bucur din Capitală, unde va activa pînă la pensionare.
 
Se căsătoreşte, în 1932, cu Maria Tarpo, iar în 1939 li se va naşte un fiu, Florin. Va fi continuu preocupat de scris, V.I. Popa, considerîndu-l un autor dramatic „cu vînă“, îl va sprijini în demersul său dramaturgic.
 
Horia Furtună îl va invita la Radio Bucureşti pentru o serie de conferinţe, începînd din 1930. Pe 17 mai 1932, George Mihail Zamfirescu îi semnează regia piesei Cînd venea ţipiligu’ – teatru radiofonic –, devenind cea de-a doua piesă din istoria teatrului radiofonic, cu interpreţi de marcă: Sonia Clu­ceru, Gh. Ciprian, Maria Voluntaru, Gheor­ghe Demetru. Vor urma alte şase piese radiofonice, ultima – Răzbunare CFR – fiind difuzată din anul 1947, toate cu distribuţii şi regizori de primă mînă: Constantin Moruzan, Mihai Zirra, Paul Stratilat.
 
În aceeaşi perioadă desfăşoară şi o bogată activitate de autor dramatic, pe scenă jucîndu-i-seCrai de tobă (1937), Nuntă pe datorie (1939), Duduca Măriuca (1940), Păcatul lui Năică şi Accident Palace, cu interpreţi rămaşi în istoria teatrului şi în regii celebre: Soare Z. Soare, Ion Şahighian, Sică Alexandrescu, Victor Ion Popa, acesta din urmă fiindu-i un îndrumător permanent şi încurajîndu-l să activeze în domeniul comediei, pentru replica sa suculentă. Editura Cartea Românească i-a publicat Cartea căsătoriei (1939), Cartea adolescenţei (1941), Cartea părinţilor (1942),Cartea bunei cuviinţi (1943), lucrări care, la şapte decenii de la apariţie, sînt încă citite cu interes.
 
În timpul războiului, ca rezervist, va fi concentrat şi trimis pe frontul de Est, cu gradul de căpitan medic. Ca orice scriitor, nu putea rămîne indiferent la realitatea marii puteri a sovietelor şi scrie o serie de articole cu un programat caracter satiric, care vor apărea înUniversul şi de pe urma cărora va pătimi întreaga viaţă. Va fi epurat din Uniunea Scriitorilor şi din Societatea Autorilor Dra­matici Români, va fi marginalizat în lumea medicală, nu i se va mai recunoaşte titlul de medic primar, într-o profesiune pe care a practicat-o cu devotament. În concluzie, este pus „la index“. Cărţile sale sînt scoase din biblioteci şi puse pe lista neagră.
 
Va fi anchetat şi i se vor efectua percheziţii la domiciliu şi la serviciu, familia îi va fi terorizată cu telefoane şi vizite inopinate ale Miliţiei şi Securităţii, va fi ridicat de mai multe ori, în miez de noapte, pentru declaraţii. Supravegherea va continua pînă în ianuarie 1964, cînd telefonul şi corespondenţa îi sînt monitorizate, aşa cum rezultă din dosarul de la CNSAS, pe care l-am obţinut după mai bine de zece ani de insistenţe, iar copiile cerute în urmă cu peste cinci luni nu le-am obţinut nici pînă la apariţia acestor rînduri.
 
În ciuda eliminării sale din lumea scriitoricească, nu va abandona literatura, scriind în special teatru, aproximativ 30 de piese, rămase în manuscris, toate comedii. Apreciat de marii actori şi oameni de teatru, care-i cunoşteau activitatea, va rămîne izolat, dar mereu activ pe plan creator.
Un om de teatru precum Sică Alexan­drescu, într-un interviu acordat revistei Urzica, în 1960, îl situa alături de Alexandru Kiriţescu şi Tudor Muşatescu, acesta din urmă scriindu-i „Lui Costică Colonaş, cu încredere deplină în amîndoi“.
Deşi cuprins în Enciclopedia Cugetar, va fi complet ignorat de dicţionarele literare şi de dramaturgie.
Piesa Sărmanul Dionis a fost scrisă în 1933 şi prezentată mentorului său Victor Ion Popa, omul care a format o generaţie actoricească şi scriitoricească. Maestrul este mulţumit de text, îi sugerează modificări, piesa are mai multe variante, dar îi comunică, în cele din urmă, că Eminescu nu poate fi adus pe scenă: „Este ca şi cum l-ai aduce pe Hristos pe scenă“.
 
Interesantă relatarea neobositului impresar şi om de teatru Gaby Michailescu, care, la trei sferturi de veac de momentul evocat, în volumul de însemnări memorialistice Cu şi fără machiaj, descrie scena din biroul regizorului, de la Teatrul „Muncă şi voie bună“, din Dealul Spirii, unde Victor Ion Popa, „guriţă mică“, aşa cum îi spunea „nenea Gaby“, tocmai răsfoia piesa.
În 1989, cu prilejul centenarului Emi­nescu, revista Manuscriptum publică primele două părţi ale piesei. Autorul nu s-a putut bucura de acest moment, se stinsese din viaţă în 1981.
Textul publicat de Observator cultural va incita, probabil, un om de teatru, iar piesa, care a zăbovit în mapă opt decenii, va ieşi la lumina rampei.
 
Revista Observator cultural publică, în cadrul Bibliotecii Observator cultural, textul integral al piesei Sărmanul Dionis de Constantin Colonaş.