Tulburatorul Perahim de Florin Colonas, in Observator cultural nr. 751, dec 2014

Tulburatorul Perahim

de Florin Colonas, in Observator cultural nr. 751 dec 2014
http://www.observatorcultural.ro/Tulburatorul-Perahim*articleID_31172-articles_details.html
Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană din Strasbourg găzduieşte, din 14 noiembrie şi pînă în 5 martie 2015, expoziţia Perahim – La Parade Sauvage, prima retrospectivă a artistului suprarealist român, stabilit în Franţa în 1969. În centrul oraşului, devenit astăzi simbol al Uniunii Europene, există o celebră cafenea, Aubette, decorată şi amenajată interior de Theo van Doesburg şi soţii Arp. Unde se poate simţi mai bine opera unui suprarearealist înnăscut decît în preajma unor modernişti?
 
Băiatul cel mic al farmacistului Blumenfeld dovedea, încă de la o vîrstă fragedă, o mare dragoste pentru linie şi culoare. Era atras de lucruri şi fapte care treceau neobservate pentru cei de aceiaşi vîrstă, pe care încerca să le transpună pe orice bucăţică de hîrtie sau pe orice suprafaţă primitoare de inscripţii grafice. Crescînd într-o familie cu mai mulţi fraţi, înzestraţi cu harul desemnului, aşa cum se obişnuia pe timpul său să fie denumită această disciplină şcolară, se îndemna cu aceştia, acceptînd toate provocările. Puberul, din ce în ce mai captivat de pasiunea sa, era de cele mai multe ori absent de la jocurile cu arşice ale copiilor din cartier.
 
Nu-l pasionau nici tradiţionalele meciuri de oină, dintre Liceele „Matei Basarab“ şi „Spiru Haret“, disputate pe „Maidanul Primăriei“, unde astăzi se înalţă Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental. Puştiul simpatic, cu ochi albaştri, prefera compania celor mai în vîrstă decît el. Frecventa, împreună cu vărul său Aurel Baranga, care venea din mahalaua tabacilor, Lăptăria lui Enache, din Băreţie, pe care Brauner o denumise Secolul, pentru simplul fapt că avangardiştii artei acolo îşi făceau veacul.
 
Cei doi, Jules Perahim şi Aurel Baranga, atraşi de artă, unul de desen, celălalt de condei, vor şti să extragă din plin, din cele văzute şi auzite între două iaurturi ca la mama lor, în dugheana comitagiului Enache Dinu, o serie de noţiuni pe care le vor aplica în încercările lor artistice. Ceea ce va declanşa, indubitabil, dorinţa de a fi prezenţi în viaţa modernistă artistică, fiecare dintre ei debutînd la 16 ani.
 
S. (ade) Perahim, căci aşa va semna pînă la plecarea sa din ţară, debutează în numărul 28 al revistei UNU (la 30 august 1930), condusă de Saşa Pană. În acelaşi număr, alături de un desen de Victor Brauner, găsim şi un alt debutant: Jacques Hérold. Va fi o dublă victorie a junelui Perahim, care, după numai două săptămîni, va debuta în Alge, unde va fi membru al colegiului redacţional, din care făceau parte Gherasim Luca, Şesto Pals, Paun Păun, Aurel Baranga. Va colabora la fiecare număr din Alge. Este bine să amintim că revista avangardistă Alge a avut două serii. Prima serie a avut şapte numere, care au apărut între 14 septembrie 1930 şi 26 iulie 1931 (într-un tiraj bănuit a fi de 500 de exemplare), iar a doua serie – doar trei numere, din martie pînă în mai 1933.
 
Perahim a preluat, cu elanul juvenil al vîrstei, concepţia grafică a revistei şi a afişelor, pe care publicaţia le-a tipărit, în fiecare număr, din cele şapte ale primei serii, în cîteva figurînd şi linogravuri semnate Perahim. În decursul perioadei de apariţie a Algelor, găsim diferite sloganuri, dintre care unul dedicat tinerilor însurăţei Mary Ange şi Şaşa Pană. Cel de-al şaptelea număr are urarea: Bem vinul din această cană, pentru madam Saşa Pană!. De altfel, numărul 7 din Alge, editat în preajma zilei de naştere a lui Pană, formează un adevărat pandant cu numărul 38 din UNU, scos pe spezele acţionarului de la sifonăria Buştenarilor Câmpinei, poetul Geo Bogza, căruia i s-a înmînat numărul din Alge chiar pe peronul Gării de Nord, în clipa în care se pregătea să urce în trenul de Piatra Neamţ. Un alt sologan prietenesc, legat de numărul şapte din Alge: Număr şapte scris pentru la noapte, ediţie măruntă, număr pentru nuntă!.
 
În această perioadă desfăşurată sub semnul Algelor, Perahim, în vervă creatoare, va semna, pentru volumul lui Dan Faur Bust, coperta şi portretul autorului, utilizînd linogravura (14 decembrie 1930). Întrezărindu-i marele talent, Marcel Iancu îl va sprijini să facă o expoziţie personală deschisă în 1932, în Pasajul Englez din Capitală, unde va expune 50 de desene, 29 de uleiuri şi 7 acuarele. Gherasim Luca, entuziasmat, jubilează: „Foaie verde tibişir, mult iubim pe Perahim!“.
 
Asemenea oricărui tînăr căruia i-au ieşit cîteva idei artistice, va fi un frondeur remarcabil, secondîndu-şi mai vîrstnicii camarazi întru avangardism. Aşa va proceda cînd va scoate, în 1931, acel unic număr din Pulă, organ universal, tipărit în numai 13 exemplare şi alte şapte piratate.
 
Băieţii de la Alge nu se potolesc şi, în februarie 1932, scot o altă publicaţie, tot într-un singur număr, Muci, cu subtitlul: „Pentru că nu purtăm fuduliile în tabacheră ne intitulăm Grupul Mucoşilor“. „Joaca-i joacă“, dar autorităţilor „le sare ţăndăra“ şi la „zdup“ cu algiştii!
 
 
 
Perahim se ocupă intens şi de ilustraţia de carte. Contribuţia sa la grafica cărţilor din Editura UNU este legată de titlurile: Petre Schlemihl (1932, a lui Voronca, unde mai semnează Brauner şi Michonze),  Sadismul adevărului de Saşa Pană, în 1936. Ilustrează şi Roman de dragoste de Gherasim Luca, în 1933, unicul titlu al colecţiei revistei Alge. În 1937, la Craiova, apare un alt volum al lui Gherasim Luca, Fata morgana, pe copertă apărînd siluetele algiştilor. Volumele de lux sînt purtătoare, fiecare, a două desene, suplimentare, în tuş. În 1939, se va ocupa de volumul lui Paul Păun Plămînul sălbatic, care cuprinde două ilustraţii, învelit fiind într-o supracopertă neagră, care anunţă, desigur, vremurile grele ce se abat asupra continentului şi opresiunea care îi pîndea, la fiecare pas, pe etnicii evrei. Încercînd să ajungă la Paris, se opreşte, din pricina vizelor, la Praga, unde va expune lucrări în februarie 1938, în foaierul teatrului D38, loc al avangardei cehe, aici expunînd Toyen şi Styrsky. Mai mult decît atît, într-un caiet-program al teatrului, îi apar trei reproduceri.
 
Ce isprăvi mai făcuse S. Perahim? Destule! În 1934, supraveghează grafica la volumul lui Alexandru Tudor-Miu Standard (Poeme de petrol şi energie). În 1936 îi va face un portret lui M. Blecher, şi să nu uităm cele trei numere ale revistei din 1937 Pinguinul, unde semna „sub acoperire“ Pantalon, iar Brauner alesese presudonimul Veber. Nu putem omitre unicul număr al revistei intitulate Viaţa imediată (1933), unde a realizat frontispiciul şi desenele din interior. Pasionat de povestirile hasidice ale unui actor al teatrului din Vilna, venetic pe la noi, va fi atras de pagini bizare de alchimie şi, în egală măsură, de poeţi români preocupaţi de „alchimia verbului“. Iată cîteva autodefiniri pe care Perahim le va puncta în 1986, cînd participă la pavilionul central al Bienalei de la Veneţia, în cadrul expoziţiei Artă şi alchimie.
 
Ţinta eşuată, Parisul, îl face să se întoarcă în ţară. Se va refugia din faţa ascensiunii extremei drepte şi a războiului în Basarabia, la Chişinău. În 1941, se retrage în Caucaz, cu o bună parte a populaţiei basarabene, urmare a invaziei armatei germane, ajungînd pînă în Armenia şi Georgia, unde prestează munci dintre cele mai umile. Va lucra ca muncitor la o fermă agricolă, ca sacagiu şi altele. Va fi, la un moment dat, decorator la un teatru de campanie pentru ostaşii răniţi.
 
În acest interval de timp, deloc fericit, va avea, pe lîngă desen, o intensă preocupare pentru latura ideologică, participînd activ la lecţiile de învăţămînt politic, însuşindu-şi temeinic materialismul dialectic şi istoric, necesaromului de tip nou. Noţiunile se vor dovedi extrem de folositoare, exploatîndu-le din plin la întoarcerea din Uniunea Sovietică. Curios! Perahim, cel care fusese dat în urmărirea biroului „F“ al Direcţiei Generale a Poliţiei, va deveni membru al Partidului Muncitoresc Român, odată cu marele val al aderărilor la partidul clasei muncitoare, de abia în 1947. Interesant! Conform fişei 8865 (publicată de Stelian Tănase în Avangardiştii în dosarele Siguranţei), Perahim colaborase şi la presa ilegală, la Scînteia, la Tînărul comunist şi la Noi vrem pămînt. A luat parte la demonstraţia din 1935. A colectat bani şi obiecte pentru Ajutorul Roşu, în toată perioada 1934-1940. A transportat şi adăpostit manifeste şi presă ilegală. În 1934, a organizat un seminar marxist, iar un an mai tîrziu, luînd legătura cu Partidul Comunist, va efectua muncă tehnică. Cu experienţa de stînga, cea din ţară şi cea căpătată sub puterea suvietelor, după actul de la 23 august 1944 Perahim revine în ţară, ca redactor tehnic la publicaţia Graiul Nou, unde rămîne pînă în 1946.
 
Urmează o perioadă albă (conform fişei) pînă în 1948, cînd este numit profesor la Arte Plastice, apoi la Institutul Cinematografic. Pregătirea sa ideologică îl plasează în fruntea celor care demască cu tărie atitudinea retrogradă, burgheză. Artiştii neangajaţi în lupta clasei muncitoare de făurire a societăţii noi, creatorii de opere „fără mesaj“ sînt puşi la index. Cîştigă multe contracte – care i se onorează la nivelul cel mai de sus, al baremului nomenclaturii socialiste. Cu talentul de care nu ducea lipsă, ilustrează numeroase cărţi (circa 150) ale marilor autori, dintre care mulţi ruşi sau sovietici, tipăriţi de Editura Cartea Rusă. Va ilustra şi volume din autori români: Eminescu, Macedonski, Nina Cassian, Gellu Naum. Realizează afişe militante (extrem de apreciate în epocă), proiecte de artă monumentală (mozaic) sau artă decorativă (ceramică şi porţelan). Pasiunea pentru scenografie o concretizează prin numeroase decoruri şi costume pentru acea dramaturgie aşa-numită pe linie. Toate producţiile sale vor fi semnate acum Jules Perahim. În 1957, devine Artist Emerit, în urma publicării lucrării Proverbe şi zicători. Este unul dintre oamenii zilei. Ce face un om care ajunge în vîrful piramidei? Este una dintre caracteristici: îşi uită prietenii şi pe cei care cîndva l-au ajutat. Viciul acesta nu iartă pe nimeni…
Ilustrativ exemplul oferit de rîndurile dinJurnalul mandarinului valah, volumul semnat de marele om de cultură Petre Pandrea (Editura Vremea, 2011, pp. 534-544). Sprijinit de Ana Pauker, căreia îi trimitea, subtil, mesaje de tipul celui pe care i-l şoptise la ureche lui Pandrea, în 1948, „Seamănă leit cu mama mea“, dobîndise un statut de om privilegiat. La un anumit moment, c-aşa-i în politichie, mai ales în cea comunistă, mecanimsul s-a erodat, şi omul al cărui nivel politico-ideologic era deosebit de apreciat s-a hotărît să părăsească „sistemul“ şi să plece în „iadul capitalist“ de la Paris. Stabilirea la Paris s-a întîmplat în anul 1969, după un intermezzo la Tel Aviv.
 
Ajuns în Parisul mult dorit, pe care îl ratase înainte de război, va începe să picteze cu multă dîrzenie. Avea talent, avea idei, avea prea multă imaginaţie pentru a nu o folosi. Nu-i rămînea decît să se desfăşoare dezinvolt. În anul 2014, un armonios cvintet al centenarelor unor pictori români, toţi avînd studii bucureştene şi o activitate mai mult sau mai puţin importantă în ţară, toţi luînd calea exilului, care au fost omagiaţi prin albume, expoziţii şi simpozioane: Eugen Drăguţescu, Aurel Cojan, Alexandru Ţipoia, Jules Perahim şi George Ştefănescu-Râmnic.
 
 
Compoziţie
 
Expoziţia Perahim – Le Parade Sauvage, realizată de doamna Marina Vanci-Perahim şi de muzeografii muzeului, s-a bucurat de prezenţa unei distinse audienţe, din care i-am remarcat pe iluştrii Alain Jouffroy şi Serge Fauchereau, autori care s-au preocupat de avangarda românească. Lucrările lui Perahim din muzeul de la Strasbourg sînt desfăşurate pe două niveluri. Impresionantul muzeu îi are în colecţiile sale pe toţi greii picturii moderne, opera lui Perahim avînd şansa să fie expusă în proximitatea sălii Brauner. Vizitatorului i se oferă posibilitatea de a lua contact cu opera unui artist preocupat de variate modalităţi de exprimare. În vitrine avem bucuria de a descoperi secţiunea de desenator şi ilustrator de carte, despre care am amintit în preambulul articolului, alături de publicaţiile în privire directă, spectacol care nu este chiar în orice clipă accesibil. Aş vrea, totuşi, să mă opresc asupra unui text aflat pe afişul pentru cel de-al şaselea număr din Alge, un text cu iz hazliu, ca la „tîrgul moşilor“, în care Perahim este omul şarpe, omul albastru.
 
Intraţi domnilor! Reprezentaţia începe
Ce-i afară zugrăvit înăuntru viu şi natural.
Numai cu cinci lei veţi vedea minunea minunilor
Aurelia Baranga femeia cu şapte capete, domnilor,
Gherasim Luca care umblă ca năluca
să le fure femeilor automobilu´.
Sesto Pals omul de 192 kg şi numai de 18 ani, domnilor
Omul şarpe, omul albastru S. Perahim
Mi Hub omul care înghite lei
leii care înghit oameni
şi numai cu cinci lei, domnilor,
La noi îi puteţi vedea şi pe
Paul Păun omul cel mai pur şi cel mai bun
pe D. Amprent omul cel mai impotent
pe omul şampanie şi omul măgat supranumit
şi Costea SAR
Pe Freddy Goldstein şi Mielu Mizis copii minune
care ştiu să spuie mamă şi ştiu să spuie tată
Şi mai ştiu să-njure de mamă şi de tată.
Haideţi domnilor, curaj domnilor,
daţi-i drumul, domnilor.

Interesantă şi prelungirea elveţiană a preocupărilor scenografice din perioada românească, între altele măştile groteşti, rod al încercărilor scenografice la piesa faustiană a lui Christopher Marlowe. Sînt prezentate multe desene din perioada de tinereţe, indubitabilă mărturie a acestui mare vrăjitor al liniei unduite dintr-o unică suflare. Autoportretele sale, lecţii de măiestrie, ocupă un panou care se distinge prin deosebita trăire a artistului, care s-a imortalizat la diferite intervale ale tinereţii. Există şi un desen, în creion, datînd de la vîrsta de 10 ani! Pînzele lui Perahim sînt o altă secvenţă a retrospectivei. Creaţia unui pictor care-şi pune întrebarea: „dacă un tablou este întotdeauna un răspuns dat vieţii, ce rost mai au întrebările mele?“. Frumos spus de către un om frămîntat de aflarea unor soluţii pentru arta pe care o face. Ca şi în urmă cu o jumătate de veac, cînd, împreună cu prietenii Geo, Luca, Păun, scria în Viaţa imediată acel text emblematic „Poezia pe care vrem s-o facem“.
 
 
 
Războul african
 
Pictura lui Perahim are două etape distincte, cu un numitor comun – suprarealismul dus pînă la paroxism. O primă etapă este cea bucureşteană, o a doua etapă – cea din Franţa, cînd artistul a început să picteze cu frenezie, avînd numeroase expoziţii la galerii franceze, în Europa şi peste Ocean. Ce a contribuit la această revenire spectaculoasă? Mediul cultural parizian, constant tonifianta încurajare din partea unui spirit tînăr şi elevat, care îi va deveni soţie, o prea distinsă doamnă, profesoară la Sorbona, Marina Vanci, la care se poate adăuga binefăcătoarea prietenie a doi remarcabili intelectuali: Alain Jouffroy şi Edouard Jaguer. Un factor favorizant au reprezentat desele călătorii în Africa, prin Tanzania şi Zambia, prilej de vii emoţii artistice. În Africa, rămîne vrăjit de aşa-numitele „gommettes“, mici hîrtii colorate, de o mare varietate de forme şi culori, descoperite în galantarul unei farmacii, care-l vor captiva şi pe care le va utiliza cu mult farmec în propria-i creaţie. Cronicarii remarcă un nou element, şi va apărea chiar un articol cu titlul „Perahim şi magia albă“. Desenator, scenograf, redactor, ceramist, muralist, dascăl, dar în primul rînd pictor al fantasmelor suprarealiste, Perahim afirma, apropo de pasiunea pentru scenă: decorul este piesa. O piesă pe care el însuşi a jucat-o în trei acte şi multe, multe tablouri.