Florin COLONAS in Observator Cultural despre "Artistii si Puterea" de la Biblioteca Nationala, 2012

http://www.observatorcultural.ro/M-am-crezut-la-Pompidou*articleID_27783-articles_details.html

"M-am crezut la Pompidou"
Autor: Florin COLONAS

Biblioteca Naţională din Bucureşti debutează în forţă, punînd la dispoziţie un spaţiu generos pentru organizarea unei ample expoziţii, intitulate Artiştii şi Puterea, manifestare care îşi propune să arate cum au evoluat artele plastice în deceniile aflate sub dominaţia partidului unic şi a comunismului. Expoziţia a fost gîndită, alcătuită şi înfăptuită de către criticul de artă Ruxandra Garofeanu (care conduce, de şase ani, Galeria Dialog de la Primăria Sectorului 2), susţinută exemplar de academicianul Dan Hăulică.
Am avut prilejul să aflu, în aceste zile, o serie de păreri controversate, unele hilare, despre expoziţia de la Biblioteca Naţională. Multe persoane nu vor să vadă expoziţia, legîndu-se de titlu, altele nu cred că aceasta poate să fie veridică, alţii o desfiinţează.
Personal, sînt de părere că această expoziţie este un eveniment! Multe persoane consideră că, în epocă, nu s-au realizat lucrări care să fie notabile, alţii sînt de părere că se făceau lucrări la comanda Partidului, fiind lipsite de valoare. Cert este că, în acea epocă, se lucra vîrtos. Artiştii osteneau în ateliere, îi găseai de dimineaţă pînă seara lucrînd la şevalet. În actuala expoziţie nu sînt prezenţi decît pictorii, dar trebuie să subliniem că sculp­tura, tapiseria, grafica, ceramica, sticla, mozaicul, pictura monumentală erau la mare preţ, realizîndu-se ansambluri artistice de mare valoare sau situri artistice unice (a se vedea tabăra de la Măgura, din judeţul Buzău).
 
În acea epocă democrat-populară, cu toate dogmele marxist-leniniste, artele plastice nu au fost aservite total politicii Partidului. Chiar dacă au fost unii care au avut o adevărată „vocaţie“ de a servi linia Partidului Co­munist, mulţi artişti şi-au văzut liniştiţi de drum. E adevărat că la ocazii festiviste (congrese, sărbători de 1 Mai, 23 August, 30 De­cembrie), existau producţii artistice supuse jurizării unor saloane; din lucrările expuse, o parte putea fi achiziţionată de către Stat, la preţuri convenabile pentru artişti, ceea ce nu era un lucru de neglijat. Mai mult: s-au construit ateliere pentur artişti, sub forma unor ansambluri de clădiri, nu numai în Capitală (în strada Pangratti), dar şi în alte oraşe din ţară. Artiştii primeau comenzi, beneficiau de împrumuturi (să nu vă închipuiţi, cumva, că erau similare celor de astăzi, de la bănci), pe care nu le returnau niciodată. Datoriile se stingeau de la sine, prin achiziţionarea de lucrări de către Stat, fie direct din atelier, fie din expoziţiile despre care am amintit, ele fiind repartizate la instituţii „sus-puse“ sau la casele de odihnă şi tratament.
Uniunea Artiştilor Plastici, ca şi celelalte uniuni de creaţie, avea ea însăşi fonduri proprii, din care se dădeau ajutoare lunare, în anumite cazuri (bineînţeles, nerambursabile), avea case de creaţie şi oferea membrilor săi excursii de documentare în ţară, pentru ca artiştii să afle realizările socialismului (Uzi­nele Reşiţa, Combinatul de la Hune­doara, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Delta Dună­rii, Bărăgan sau Valea Jiului). Uniunea înlesnea şi excursiile în străinătate, la preţuri extrem de mici. Artiştii aveau acest avantaj: de a fi protejaţi de către uniunile de creaţie şi de a trece mai uşor fruntariile patriei. Membrii Uniunii, deşi nu erau salariaţi, contra unei cotizaţii simbolice şi a unei contribuţii modice, primeau, la vîrsta pensionării, o sumă ce putea ajunge pînă la 3.600 de lei, ceea ce echivala cu salariul unui medic primar, cu 20 de ani vechime, şi era mult peste salariul unui profesor de liceu.
 
Nu sînt un nostalgic, n-aş avea motive să regret acea perioadă. Am avut parte de percheziţii, arestări în familie, exproprieri, confiscări şi naţionalizări, am „beneficiat“ de un „dosar“ întocmit încă de la admiterea în învăţămîntul superior. Ceea ce vreau să remarc este faptul că, în socialism, s-a făcut artă, fapt evident în expoziţia de la Biblioteca Naţio­nală. Destui însă – pentru a li se asigura mai uşor unele avantaje, în special, la achiziţiile făcute de Stat – au cedat, transformîndu-se din oameni de talent în soldaţi devotaţi ai partidului. Nu pot uita cum un venerabil maestru, a cărui operă este astăzi extrem de căutată de colecţionari, trudea în 1989, cu febrilitate, la chipul conducătorului iubit, în atelierul din Pangratti, iar alături, la Televi­ziunea Română, se trăgea în draci...
Într-o expoziţie precum cea de la Biblio­teca Naţională, pe care aş caracteriza-o drept gigantică, regăsim diferite abordări, unele pline de inventivitate, altele care trebuiau să îndeplinească anumite canoane. Cu toate acestea, expoziţia trebuie plasată într-un context de autenticitate artistică. În primul rînd, este o frescă a unei epoci, în care, indubitabil, arta plastică românească a avut valori. Curatorii au dorit să arate că destui artişti au ştiut să escamoteze obstacolele impuse de politica Partidului Comunist. Inventarierea operelor şi a artiştilor prezenţi în expoziţie este copleşitoare. Organizatorii expoziţiei au apelat, pentru găsirea unor tablouri reprezentative, la vreo 20 de instituţii oficiale (ce greu este de lucrat cu acestea!) şi la un batalion de colecţionari particulari, de prin toată ţara. De semnalat prezenţa unor artişti despre care astăzi se vorbeşte prea puţin, oameni care s-au retras din vîltoarea epocii, preferînd să lucreze discret: Pavel Ilie, Mircea Ionescu, Vincenţiu Grigorescu, Mihai Rusu, Doru Bucur, Aurel Cojan, Mircea Teodorescu, Afa­ne Teodorescu şi mulţi alţii.
 
Pentru subsemnatul, care a parcurs epoca aproape umăr la umăr cu împricinaţii de pe simeze, vizita a însemnat un film, derulat cu încetinitorul, un film tulburător, în ansamblul său. Remarc generozitatea spaţiului de expunere, care le oferă multor lucrări o bună perspectivă. Este un lucru mai puţin obişnuit, numai Muzeul Naţional şi Sala Dalles îţi oferă acest confort vizual. Ar fi fost de dorit ca tablourile să nu fie supraetajate, mai ales pe al treilea nivel. Un al doilea aspect, poate mai puţin important, ar fi cel al compactării unor artişti: lucrările trebuiau mai răzleţite, fiecare operă avînd suficientă forţă să reziste solitar. Poate că era bine să existe şi materiale documentare, un catalog al expoziţiei (care aflu că este în lucru, ceea ce va conferi acestei expoziţii un suport în timp). În epocă a existat o revistă, Arta plastică, care a funcţionat între 1954 şi 1991, şi care ar merita, ea singură, o expoziţie.
Vă spun cu sinceritate: transpus în lumea amintirilor, a tablourilor pe care le cunoşteam din ateliere sau expoziţii, cu gîndul la artiştii pe care îi întîlneam pe simeze, dar reamintindu-mi şi vechile prietenii, mi-am închipuit că vizitez unul dintre marile centre de artă ale lumii: Centrul Pompidou de la Paris.