Centenar Perahim în „Caietele Avangardei“, de Fl. Colonas in Observator cultural nr. 730 iulie 2014

Centenar Perahim în „Caietele Avangardei”
de Florin Colonas in Observator cultural nr. 730, iulie 2014
“ http://www.observatorcultural.ro/Centenar-Perahim-in-Caietele-Avangardei*articleID_30484-articles_details.html
Faptul că o publicaţie dedicată avangardei a ajuns la al treilea număr este deja o performanţă. Sperăm ca acest al treilea număr al Caietelor Avangardei să cimenteze o bună intenţie a Muzeului Naţional al Literaturii Române, de a recidiva în lăudabila intenţie de a scoate două numere anual, prezentate, de regulă, în spaţiul temporal al tîrgurilor bucureştene de carte, Bookfest şi Gaudeamus. Publicaţia Caietele Avangardei, avîndu-l drept staroste pe profesorul Ion Pop, vechi şi mereu entuziast cercetător al avangardei, are şi în al treilea volum, de 104 pagini, un bogat cuprins, într-o îmbinare fericită între ceea ce înseamnă text şi ilustraţie. Numărul este dedicat centenarului Perahim şi se bucură de o ţinută grafică deosebită, copertele 1 şi 4, gîndite de Mircia Dumitrescu, incluzînd două lucrări pe pînză ale lui Perashim, datate la 20 de ani diferenţă, excelent reproduse, aşa cum sînt, de-altfel, şi numeroasele imagini alb-negru din corpul revistei.   
Jules Perahim s-a născut în 24 mai 1914, la Bucureşti, şi a murit în 2 martie 2008, la Paris. Artist suprarealist format la şcoala pictorilor Nicolae Vermont şi Costin Petrescu, a devenit una dintre figurile reprezentative ale avangardismului suprarealist românesc. Ajuns în Franţa, după un periplu prin „realismul socialist“, Jules Perahim revine la suprarealism. Prezintă, după 1969, circa patruzeci de expoziţii personale în diverse ţări ale lumii.
În sumarul numărului 3 din Caietele Avangardei întîlnim remarcabile studii realizate de către: Paul Cernat („Suava artă a cruzimii“), Michael Finkenthal („Jules Perahim în perioada interbelică“), Alain Jouffroy („Scrisoare deschisă criticilor de artă în legătură cu raporturile picturii“), Petr Král („Perahim sau labirintul transparent“), Michel Carassou („Perahim şi pămîntul inocenţei“), Sebastian Reichmann („Paradoxele erotismului în opera lui Perahim“). Aflăm din paginile revistei o serie de date privind nu doar viaţa personală, cum ar fi acele momente de mare asprime din perioada refugiului din calea furiei naziste, dar şi o serie de aspecte legate de bogata paletă de pasiuni ale artistului, preocupări multiple şi rodnice: artist decorator la fabrica de porţelanuri din Sighişoara; participant la Trienala de Artă Decorativă de la Milano, încununată cu premii; ilustrator de carte – producţiile sale au marcat, cîţiva ani, cele mai importante titluri, unele imprimate în tiraje de masă, altele în condiţii bibliofile, acoperind o mare diversitate tematică: poezie, proză, literatură pentru copii.
Un alt aspect al operei lui Perahim este cel legat de activitatea sa de scenograf, în care a activat nu doar ca realizator de decoruri, ci şi ca profesor la Institut de Teatru. În plus, era autor de teatru; să amintim de acea piesă „la patru mîini“, scrisă în colaborare cu Gellu Naum, intitulată Florenţa sînt eu, montată în 2011, la Naţionalul clujean, în regia lui Alexandru Dabija şi în scenografia lui Dragoş Buhagiar. Primele replici au fost scrise în 1956, pe cînd cei doi se aflau la Costineşti, textul fiind continuat şi terminat doi ani mai tîrziu, la Sighişoara. Piesa a rămas în sertar pînă în 2004, cînd,  a fost publicată în Athanor (Caietele Fundaţiei „Gellu Naum“). Jules Perahim a fost atras de teatru din tinereţe, realizînd decoruri la nici 18 ani. Urmărind teatrul din Viena în turneul bucureştean, Perahim va fi puternic influenţat de către regizorul Meyerhold. Chiar în perioada teatrului controlat de cenzură, va introduce în decorurile sale mai multe elemente din ceea ce a văzut la Meyerhold. Aşa cum reiese din convorbirea cu doamna Marina Vanci Perahim, publicată în Caietele Avangardei, crezul artistului era: „decorul este piesa“. Viziunea spaţială a lui Perahim folosită în scenografie înlesnea înţelegerea atmosferei spectacolului şi servea intenţiilor regizorale. Sînt foarte încîntat să constat că am văzut suficiente spectacole cu scenografia realizată de Jules Perahim: Tragedia optimistă, Baia,Poveste din Irkutsk, De Pretore Vincenzo, Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită şi, printr-o întîmplare fericită, m-am nimerit şi la premiera coregrafului Stere Popescu – pe muzica lui Pierre Boulez (pe care îl voi urmări, peste decenii, dirijînd Wiener Philarmoniker) –, în spectacolul cenzurat Ciocanul fără stăpîn.
Cele două discuţii cu doamna Perahim, purtate de Ion Pop şi Andreea Iancu, aduc o serie de elemente importante privind personalitatea acestui creator care s-a ilustrat în varii domenii ale plasticii. Mă miră, totuşi, că nu se pune accentul pe publicaţiile la care a contribuit Jules Perahim: Alge (1930) şi încă „două reviste cu nume greu de pronunţat“, aşa cum le defineşte profesorul Ion Pop printr-o eschivă verbală (pudoarea ardeleanului!). Să amintim că este vorba de apariţia, în 1931, a revistei Pulă. Organ Universal, pe care grupul i-o trimite lui Nicolae Iorga cu dedicaţie şi din pricina căreia face cîteva zile de închisoare. În 1932, apare revista Muci, gîndită ca „vehement contestatar al valorilor «înalte» ale societăţii“. Dar, sîntem convinşi, în viitoarele „caiete ale avangardei“ se va găsi loc şi pentru revistele la care a colaborat Jules Perahim, care, cu toate reverenţele făcute realismului socialist, este o personalitate de marcă a avangardei româneşti.