29 XII 2012 Geneza „OMULUI NOU” - la „Compania” - despre „Aşa s-a născut omul nou – In România anilor '50”

29 XII 2012

Geneza „OMULUI NOU” - la „Compania”

Editura „Compania” ne-a obişnuit cu titluri interesante privind abordarea pe bază documentară solidă, a unei perioade cu nenumărate zone intunecate, din istoria ultimilor cincizeci de ani.
De data aceasta a publicat un volum de şaptesute de pagini, scrise de Dorin Liviu Bîtfoi, intitulat „Aşa s-a născut omul nou – In România anilor '50”, o veritabilă replică a acelui celebru titlu venerat in respectiva perioadă „Aşa s-a călit oţelul”.
Autorul, a mai publicat la „Compania”, in urma cu opt ani, o altă lucrare care s-a bucurat de interes, cu titlul „Petru Groza, ultimul burghez. O biografie”.
Munca la care s-a angajat cercetătorul nu a fost deloc simplă, cu atât mai mult cu cât nu a trăit evenimentele, scriind doar din cărti.
Dovada? Cele o sută de pagini de note. Nu a fost cu nimic mai simplă misiunea editurii, ai cărei şefi Adina Kenereş şi Petru Romoşan, au vegheat ca totul să decurgă fără derapaje, dar „firul roşu” al volumului să conducă la constituirea unei imagini de asamblu, pe care cititorul trebuie s-o capete la finele lecturii, care in mod fericit se incheie cu o cronologie intinsă pe treizeci de pagini, recapitulare, cât se poate de folositoare.
Site-ul nostru, având profil cultural, dar axat cu precădere pe arta plastică, este normal să ne oprim asupra paginilor din carte, care se ocupă de fenomenul plastic din respectiva perioadă, permiţând o sumară trecere in revistă a ideologiei care guvernează arta in general.
„Lucrurile incep bine pentru artiştii plastici” (pag. 219). Se infiinţeaza Fondul Plastic, o instituţie care va fi de un mare folos artiştilor. Fondul va avea magazine prin care se vor desface lucrările artiştilor, inclusiv cele de artizanat (felicitări ocazionale, mărţişoare, obiecte de podoabă sau de vestimentaţie), preluând şi sarcina asigurărilor sociale pentru membrii breslei.
Un an mai târziu, chiar in ziua de Crăciun, a anului 1950 se va infiinţa Uniunea Artiştilor Plastici, păstorită timp de şase ani, până in 1957, de către sculptorul Boris Caragea, după care, ştafeta va fi preluată, până in 1968, de un alt sculptor, Ion Jalea.
Ca şi celelalte uniuni de creatie, plasticienii vor căpăta un sediu elegant, o casă monument de arhitectură, operă a lui Gr. Cerchez, situată la intersectia Căii Victoriei cu strada Sevastopol, naţionalizată de la fabricantul de oglinzi Zwolfer, şi demolată cu cruzime, după cutremurul din 1977, la ordinele „marelui conducător”.
Se desfiintează „Salonul Oficial” (ambele variante, pictura – sculptura cat şi cel de desen - gravura) care debutase in 1924, ca şi expozitia anuală „Tinerimea artistică”, mai in vârstă decât Salonul (1901). Cele două manifestări de un incontestabil prestigiu se inlocuiesc cu Anualele de Stat, in care constrângerea tematică este evidentă.
De altfel, pictorii mai in vârstă sunt chemaţi la un soi de reeducare intr-o clădire din Dealul Mitropoliei, fiind sfătuiţi, bineinţeles, „cu perdea”, sau, de ce nu si direct, să inalţe osanale noii conduceri a tânărului stat democrat-popular, vajnic constructor al socialismului victorios.
Vor fi nevoiţi sa treacă „Rubiconul” incintei, oameni de o mare valoare, „formaţi in şcoala veche” formalistă.
Sunt constrânşi să participe mulţi maestri: Lucian Grigorescu, H. H. Catargi sau Theodor Pallady, care a fost ridicat de vigilenta miliţie populară, din parcul Cişmigiu, pentru că a pictat in aer liber, fără... permis...De fapt, permisul era necesar şi pentru un banal aparat fotografic, dacă vroiai să faci poze, ca amator, in spaţii exterioare.
Anualele de Stat se vor succeda unei prime expoziţii grandioase, „Flacăra” găzduită de Sala Dalles in 1948, patronată de un scriitor, Marcel Breslaşu, devenit marele moralist al perioadei.
De jurizarea lucrărilor care intrau in expoziţia Anuală se ocupa un colectiv condus de către Jules Perahim (mare mahăr in epocă), Gh. Labin, Stefan Szony, Maria Constantin (soţia arhitectului Paul Constantin, şcolit la Moscova, care va conduce Catedra de istoria artei), Tiberiu Klaus, Tia Peltz (fata scriitorului I.Peltz), (care la 25 ani este chemată să diriguiască soarta unor artişti şi a unor lucrări, şi astăzi este extrem de apreciată de tipul noului colecţionar), Titina Călugăru (soţia scriitorului Ion Călugăru).
Jules Perahim, cunoscut sub iscălitura S. Perahim in publicaţiile avangardiste, mai ales pentru colaborarea la Alge şi acele publicaţii cu titluri licenţioase, din patru litere, devine lider al promovării artei pentru popor, un servil plecat al noii orânduiri, care-l răsplăteşte cu onoruri şi funcţii şi mai ales comenzi bine plătite şi, desigur, cu laurii unor substaţiale premii. După o perioadă insă, mişcarea ondulatorie a epocii, il indeamnă să rămână la forme curajoase de exprimare, luând drumul „iadului capitalist”, realizând la Paris lucrări pe măsura convingerilor sale artistice.
Formarea tinerilor artişti in epocă, odată cu epurarea de la catedră a cadrelor vechi, burgheze, va reveni unor „noi talente”, devenite peste noapte profesori, de multe ori cu o cultură dovedind suficienţă.
Spre exemplu cursul de estetică era ţinut de Nicolae Morar, care metamorfozat in dramaturg militant, va scrie impreună cu Aurel Baranga, un alt avangardist (la Alge), piesa „Pentru fericirea poporului”, devenită „clasică” in epocă, lupta partidului comunist in ilegalitate, fiind un subiect care capta decât laude in presă şi aplauze la „scenă deschisă”.
La Anualele de Stat, juriul primea lucrări ale căror titluri tematice şi militante erau create in slujba formării unei gândiri estetice noi, comuniste, in care „arta pentru popor” era mobilul. De multe ori titlul dădea şi valoarea tabloului care erau răsplătiti cu importante premii.
Multi artişti nu vor fi primiţi nici măcar să depună tablouri, alţii sunt epuraţi din tânăra uniune a plasticienilor, iar câţiva infundă chiar puşcăria, aşa cum au păţit-o şi cei din rândul scriitorilor, compozitorilor, actorilor sau ziaristilor.
Parcurgerea acestor pagini, s-a suprapus cu un eveniment de seamă derulat la Biblioteca Natională, unde s-a desfăsurat, timp de mai bine de două luni o grandioasă expoziţie de artă plastică: „Artistul şi Puterea”, organizată de Doamna Ruxandra Garofeanu, secondată de academicianul Dan Hăulică, impresionantă frescă a unei epoci de mare frământare ideologică şi artistică.
Imaginea vizuală imbinată cu textul cărţii de faţă, reprezentând un scenariu de o intensă amplitudine atât pentru cel care a traversat epoca, dar care este obligat să o cunoască, pentru o mai temeinică cuprindere a unei realităţi istorice.
Cele câteva rânduri scrise despre această carte, nu caută decât să atragă atenţia asupra unui subiect, care merită studiat sub toate aspectele, şi de care sunt sigur, editura se va preocupa in continuare.
Aşa că, rămâneţi in COMPANIA ei.!
Florin Colonaş