11 I 2013 „ANEMIA UNUI COMPENDIU” - articol de Florin Colonas

„ANEMIA UNUI COMPENDIU”

La editura „Noi media print”, a apărut o lucrare având drept subiect arta plastică, intitulată „Artişti evrei din România modernă – destine marcate de antisemitism şi Holocaust”.
Volumul cuprinde 136 de pagini şi peste 130 de ilustraţii. Tipărit „in quarto”, legat, şi purtând o supracopertă cu reproducere similară copertei, volumul are şi o variantă in limba engleză. Lucrarea este semnată de Monica Enache, Alexandru Florian şi Valentina Iancu, şi a fost tipărită in imprimeriile „Monitorul Oficial”, ceea ce conferă de la bun inceput, o garanţie asupra calităţii grafice.
Titlul volumului „Artişti evrei din România modernă” nu acoperă insă sfera la care se referă, intrucât volumul are ca subiect doar pictura dintre cele două războaie mondiale, iar artiştii evrei au fost numeroşi şi in alte discipline artistice, ilustrând strălucit prin arta lor diferite domenii ale artei româneşti, fie in ţară, fie peste graniţă. Au existat nenumăraţi scriitori evrei, compozitori dar şi instrumentişti, coregrafi, artişti lirici şi dramatici, regizori, actori, ziarişti, cineaşti, nume de rezonanţă care ar fi putut să fie prezenţi intr-o lucrare cu acest titlu, şi care in respectiva perioadă interbelică au avut destine marcate cu puternica amprentă a antisemitismului şi a Holocaustului (Shoah).
Este cât se poate de nimerit, şi ar fi lămurit situaţia, un titlu, in care să se fi inlocuit primul cuvânt „artist” cu „pictori”. Era pe cât de simplu, pe atât de clar.!
Cele două autoare, muzeografe la Muzeul Naţional de Artă al României, care au organizat in urmă cu peste trei ani, la respectiva instituţie, expoziţia „Destine la răscruce – artişti evrei in perioada Holocaustului”, au considerat, probabil, că toţi amatorii de carte de artă, văzând autorii, işi vor da seama că este vorba doar de pictură şi pictori. Ori, lucrurile nu stau tocmai aşa...
In literatura de acest gen, se inscrie apariţia in urmă cu aproape două decenii (1996) a unei lucrări aparţinând Ameliei Pavel, „Pictori evrei din România, 1848-1948”, tipărită la editura Hasefer, in două ediţii.
In albumul de faţă sunt prezentaţi douăzecişidoi de artişti, cartea debutând cu un material al lui Alexandru Florian, de la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, care schiţează sobru, in câteva pagini, soarta evreilor in perioada Holocaustului (1940-1944).
Apoi, cele două reprezentante ale muzeului, alternează o serie de materiale despre pictorii prezentaţi, asemenea unor fişe pesemne extrase din lucrările de masterat sau doctorat, pe care le inşiruiesc in ordinea alfabetică a artiştilor.
In volum inafara reproducerilor după operele artistilor aflăm si documente foto din arhiva MNAR, inclusiv cea de la pagina a patra, prezentându-l pe M. H. Maxy şi Henri Daniel, inconjuraţi de multe personaje feminine, intr-un cadru festiv de vernisaj. Dar, lui Henri Daniel nu i se intocmeşte o fişă, şi să nu uităm că a fost un reputat artist, care are meritul de a fi fost „sufletul” excelentei tipărituri „Arta şi tehnica grafică”, apărută intre septembrie 1937 şi decembrie 1940, in treisprezece caiete (unul dublu), fiecare de o calitate grafică cu totul remarcabilă, tocmai prin grija acestui artist.
Această fotografie, ca si cea cu Regina Maria in vizită la „Salonul Oficial”, sau cea a faţadei Kretzulescu cu expoziţiile paralele Iser, Bassarab, alături de multe altele, au figurat, pe un imens perete, in prima sală a expoziţiei „Destine la răscruce”, dar din păcate neinsoţite, acolo, de nici un fel de explicaţii, incât, şi cei mai competenţi vizitatori aveau probleme in a descifra persoanele din imaginile foto. Păcat! Erau personalităţi marcante, care meritau desluşite pentru marele public.
Ca să nu mai amintesc faptul, că in faţa peretelui se afla un contrapanou, cu o macrofotografie, in care un domn prezentabil, veritabil amfitrion, stătea intr-un fotoliu. Era vorba, despre un personaj interesant, dar care nu avea legătură cu artiştii de avangardă care erau expuşi.
Era fotografia lui Moise Mişu Weinberg, colecţionar de renume dar care rămăsese cantonat in sfera clasicului. De altfel, mergând din greşeală in greşeală până la victoria finală, fotografia a fost preluată şi de Radu Stern, care considerând că este vorba de M.H. Maxy a itinerat-o cu expoziţia „De la Dada la Suprarealism”, la Amsterdam şi Jerusalim.
Chiar in primele pagini (10-11) găsim trei ilustraţii („Regăsirea fiului”, „Convoaie” si „Civilizaţia hitleristă”), lucrări executate, probabil, in sepia, care aflăm că sunt semnate de Sol. Omovici, un artist pe care nu-l intâlnim in circuitul valorilor picturale. Probabil, numele său este Solomovici, şi despre care nu se pomeneşte nici un cuvânt in lucrare, şi nici in legenda fotografiei nu există nici un fel de indicii, (date, persoanele, tehnica, dimensiuni, provenienta), adică aşa cum se procedează, profesionist, cu celelalte reproduceri din text.
Deşi, in primele pagini Alexandru Florian, a sintetizat faptul că intreaga generaţie de evrei, şi bineinţeles artiştii săi a fost opresată, marginalizată,deportată sau exterminată, in fiecare fişă se reia acest lucru intr-un fel sau altul, ducând la o repetare care devine inutilă şi totodată obositoare. In plus multe dintre fişe incep prin cuvintele „s-a născut”, şi acest lucru devine supărător prin monotonia pe care o creiază in cadrul unei astfel de lucrări. Dacă vreti şi o statistică, din douăzecişidouă de prezentări, zece dintre ele au in primele cuvinte formula citată.
Este evidentă o lipsă de colaborare intre autori şi redacţie, altfel nu se poate explica acest lucru ca şi altele apărute in text. Munca redactorului, responsabil de apariţia unei cărţi, constă tocmai, in grija pentru acurateţea textului, pentru eliminarea unor repetări inutile. Economisind spaţiul tipografic ocupat de fraze inutile s-ar fi putut plasa o serie de fişe ale altor artisti, fără a se depăşi numărul total de pagini.
In plus corectura care trebuie să funcţioneze perfect la o lucrare de acest gen, a lăsat de dorit, fiind destule scăpări, de exemplu Sterain, Jaques şi incă altele.
Lipsa de coordonare redacţională şi editorială, a permis strecurarea unor păreri contradictorii, care derutează cititorul dornic de informaţie.
Un exemplu: la pagina 31, in josul paginii stă scris despre Iosif Iser: „se orienteaza spre grafica militantă, fundamentată pe ideile grupărilor de stânga şi publică desene in reviste precum: „Jugend” şi „Simplicissimus” (Valentina Iancu).
Treizecişitrei de pagini, mai la vale, aflăm din materialul semnat de Monica Enache (pag.64), care referindu-se la revistele „Jugend” şi „Simplicissimus”, afirmă despre acelaşi artist: „Deşi nu a fost identificat niciun (sic!) desen publicat de Iser in revistele mentionate...”. Asta, apropo de cele două rânduri de mai sus, unde se aminteşte despre Jugendstil şi „contrastul puternic intre lumină si umbră”
Valentina Iancu, indrăgeşte mult termenul „autodepăşire”, când este vorba despre Marcel Iancu. Cuvântul făcând parte din bagajul „limbajului de lemn”, foarte des folosit in „epoca de aur”, cu valoare apreciativă: „Tovarăşul manifestă o dorinţă de autodepăşire”...
In cazul lui Marcel Iancu, motor al avangardei, veritabil „uomo universule” in concepţia papiniană, nu este prudent să-i aplicăm această etichetă, pe care Valentina Iancu nu se sfieşte s-o afişeze la paginile 31 si 60.
Tot despre acest gigant artist, Valentina Iancu scrie:”nefiind niciodată interesat de creaţia cu caracter politic” (p.32).
Cum rămâne atunci cu ilustraţiile coperţilor primelor numere (format mic) ale „Contimporanului” (1922) sau cu cele ale primei pagini din „Cuvântul liber”, din 1923, sau din alte publicaţii din epocă?
Pentru cine citeşte lucrarea cu toată atenţia este evident faptul că anumite fişe sunt expediate, ca in cazul lui Erdos Paul, in care se enumeră sec expoziţiile in detrimentul unor rânduri privind creaţia importantă a artistului (Monica Enache).
Să vedem insă in planul general, cum au fost selectaţi artiştii cuprinşi in volum? Pe ce criterii? Nu ni se explică in nici un fel. De asemenea nu este specificat faptul că vor apărea şi alte volume in care vor fi cuprinşi alţi artişti. Lista celor care nu figurează este mult mai numeroasă decât cea a prezenţilor.
Am citat reproducerile din creaţia lui Sol. Omovici. Ei bine, la pagina 22, ni se aminteşte in text despre elementele foviste din opera lui Erno Grunbaum (1908-1945), un pictor despre care nu aflam altceva şi nu ştim mai nimic.
Lipsesc nume importante, artişti cu o operă bine inchegată, care ar fi meritat o fişă cum ar fi Henri Daniel, M. W. Arnold, Arnold Daghani, care a figurat in expoziţia „Destine la răscruce”, aici fiind doar amintit. In expoziţia respectivă, spre exemplu nu figura Jacques Herold. Curios!
Nu credeţi că prezenţa lui Viorel Huşi (Herşcovici), Raul Egon Lebel, R. Iosif (Rosenbluth), Medi Wechsler Dinu, Alma Redlinger, Yvonne Hasan, Eva Siegler-Cerbu, Egon Marc Lovits, Maria Constantin, Avigdor Arikha, ar fi fost de dorit?
De ce credeţi că nu şi-ar fi meritat locul Sigmund Maur, sau gravorul Fred Micos, S. Juster, R. Rubin, sau cubanezul Sandu Darie?
La expoziţia organizată la Amsterdam de Radu Stern „Jewish Avant-Garde Artists from Romania 1910-1938” au figurat şi avangardiştii de faimă Tristan Tzara (cu o piesă de la Centre Pompidou), Dolfi Trost, Paul Păun, Luca Gherasim. Să nu uităm că lui Gherasim Luca, anul trecut, i s-a organizat, intr-un interstiţiu, o expoziţie la Muzeul de Artă Modernă din Centrul Pompidou.
O artistă cunoscută in occident şi mai puţin la noi, legată de nucleul avangardei noastre, Hedda Stern, ar fi stat cu cinste in paginile albumului. La fel şi Daniel Spoerri (Daniel Isaac Fenstein), născut in 1930 in Galaţi, astăzi vedetă in marile expoziţii de artă modernă.
Fără să căutăm să incheiem lista plasticienilor evrei români, mai amintim şi pe Nicolae Vermont, dar şi pe Dan Faur, Hugo Mandel, Arthur Mendel, Matilda Ulmu, Andrei Vespremie, Kolnik, Kapralick şi alţii.
Este surprinzător faptul că un artist evreu, căruia Muzeul Naţional de Artă al României i-a organizat o expoziţie retrospectivă intre 2-19 noiembrie 2000, adică, locul de muncă al autoarelor, lipseşte şi el. Este vorba despre Albert Dov Sigal, născut la Cluj in 1912, care debutează ca gravor in aur, urmează Academia de Arte Frumoase, din oraşul natal, după care vine la Bucureşti unde este luat sub aripa sa protectoare de către Octav Angheluţă, la Pinacoteca Bucureşti, scutindu-l, astfel, de munca forţată. Opera sa cuprinde pictură de şevalet, acuarelă dar şi un domeniu in care era maestru: pictura pe email. Părăseşte ţara in 1948, plecând in nou creatul stat Israel, unde lucrează până la sfârşitul vieţii (1970).
Iar dacă ţinem cont că România modernă, incepe de la 1848, putem să aducem un omagiu memoriei lui Barbu Iscovescu şi lui Constantin Daniel Rosenthal, ca şi intregii comunităţi, care a avut un rol major in propăşirea culturii şi artei româneşti, pe toate meridianele.

Florin Colonaş

Comentarii:

13.01.2013 - DZ - Corecte observatiile. Referitor la Arnold Daghani vezi si
http://www.e-galerie.ro/main.php/v/arnold+daghani/despre+arnold+daghani/